|
Domnul Sergiu Macarie: Doamnă președinte, Doamnelor și domnilor deputați, Ultimele evenimente internaționale ne fac să credem că Dumnezeu și-a întors din nou fața către România. Desigur că bucuria noastră este umbrită de suferințele cumplite ale popoarelor albanez și sârb și dorim din toată inima ca ele să înceteze cât mai curând. Secolul XX a fost o perioadă tragică în istoria umanității: două războaie mondiale cu milioane de morți, experimentarea pe viu a două ideologii criminale: comunismul și nazismul, care au costat omenirea alte milioane de victime și suferințe cumplite, asasinate în masă, gropi comune și lagăre de muncă forțată. Experiența trăită de români la începutul celui de-al doilea război mondial este grăitoare pentru ce însemnează lipsa de securitate. Societatea, națiunile și pactele regionale din care făceam parte, și anume: Mica înțelegere și Înțelegerea balcanică nu au mai însemnat nimic și la 28 iunie 1940 ne-am găsit singuri la discreția Uniunii Sovietice. România sfârtecată a trebuit să aleagă între două rele: Uniunea Sovietică sau Germania și a ales pe cel mai puțin rău: Germania. După terminarea celui de al doilea război mondial, ocuparea României și ideologia comunistă impusă de tancurile sovietice au ținut timp de 44 de ani țara noastră un timp sub ocupația sovietică și apoi, ca satelit al acesteia în Pactul de la Varșovia. Pacea mondială era asigurată de principiul echilibrului de teroare, iar Organizația Națiunilor Unite rezolva, prin Consiliul de Securitate, numai acele cazuri care obțineau unanimitatea de 5 voturi ale marilor puteri cu drept de veto. Cele două superputeri guvernau de fapt lumea după principiul: "fiecare are cuvântul hotărâtor în lagărul lui", dar, în anul 1989, comunismul a sucombat prin moarte naturală, datorită propriilor deficiențe, între care cea mai importantă a fost ineficiența economică. După acest an, la guvernarea globului a rămas o singură putere: Statele Unite ale Americii, care, în alianță cu țările europene apusene, aparțin Pactului Nord Atlantic. Lipsa de securitate a țărilor din afara acestei alianțe, situate între granițele NATO și cele ale Rusiei, și mai ales securitatea României a apărut din nou ca urmare a tendinței de formare în răsărit a unei noi mare alianțe între Rusia, Bielorus și Iugoslavia. Criza din Iugoslavia, declanșată de vașnicul comunist Slobodan Miloșevici, care vrea să facă o Serbie mare, purificând etnic teritoriile ocupate de alte naționalități, prin masacre, gropi comune și izgoniri peste graniță, așa cum s-a întâmplat în Bosnia și acum în Kosovo, a alarmat și a revoltat toată lumea civilizată. Toate tentativele de dezamorsare a crizei au eșuat și, în această situație, NATO a recurs la forță pentru a-l determina pe agresor să renunțe la violență și pentru a permite celor 800.000 de albanezi să se întoarcă la căminele lor. Cu toată prietenia din trecut, în prezent, România și Iugoslavia au interese antagoniste și vorba proverbului: "Îmi pare rău de tine, dar de mine mi se rupe inima". Așa cum rezultă din hotărârile NATO la Summitul de la Washington, aceasta s-a transformat din alianță defensivă într-un organism de menținere și apărare a păcii în Europa, deoarece ONU nu poate lua o hotărâre care să rezolve conflictul, căci, din cele cinci mari puteri, două ar opune "veto-ul". Lucru cel mai important pentru noi este că, la același summit, s-a hotărât că regiunea balcanică va face parte din zona de interes a Alianței Nord-Atlantice. Dacă mai adăugăm la această decizie și pe cea care privește dezvoltarea economică a acestei regiuni printr-un "miniplan Marshall, rezultă că în aceste vremuri grele prin care trecem, se pare că Dumnezeu și-a întors din nou fața către noi. Doamne ajută! (Aplauze din dreapta sălii.)
|
