|
Domnul Lazăr Lădariu: Domnule președinte, Doamnelor și domnilor deputați, Cerându-i-se, conform tradiției, să elogieze un înaintaș, în discursul său de recepție la Academie, "Laudă țăranului român", patriarhul romanului românesc contemporan, Liviu Rebreanu, s-a oprit la strămoșul tuturor: țăranul român. Țăranul e începutul și sfârșitul. Numai pentru că am fost neam pașnic de țărani am putut să ne păstrăm ființa și pământul. El e comoara de poezie și îndreptar al culturii, el e păstrătorul efectiv al teritoriului național, spunea Rebreanu. Mereu în mijlocul vieții, într-o lume mai mult cu susul în jos, el, talpa țării, cu cea mai veche meserie de pe pământ, a dat numele sfânt al patriei cu steagul și brazda veșniciei. Mereu ducând greul pe umeri, el, cel încrezător în unicitatea patriei și a creatorului, a îndurat umilințele cu ochii la cer, așteptat mereu la porțile răsăritului și a implorat ploaia și rodul, cu sabia și plugul a apărat pâinea și datinile. Mereu așezând țara înainte de toate, el, cel supus uiumului zilnic, el veșnicul bun de plată căruia i s-a luat totul, a suportat cotele împovărătoare, pensii ceapiste de câte 10 lei pe lună și cu puteri din ce în ce mai puține și azi adoarme frânt pe blid, cu lingura în mână. Mereu făcând suma vieții noastre, adică istoria, el, întotdeauna în Europa, departe de luxul balcanic al risipirii, nu se vrea mai egal decât alții, nu a ieșit cu toroipanul pe străzi, nu a văzut niciodată Transilvanii autonome, ci veșnic o țară rotundă. Mereu învățând din învolburările și dramele istoriei, cel în vijelia de sub ferestrele de la Alba Iulia, cum se exprima Nicolae Iorga, de la chelnerii țărânei, care nu o dată i-au pus gând de comândare, nu cere la săptămână scurtă leafă dublă, convins că ieșirea din criză se face numai prin muncă, drept început al curățirii sufletului românesc. Pentru ca timpul să nu-i mai pună iarăși jugul, acum, în anul împlinirii celor nouă decenii de la răscoalele țărănești din 1907, când copiii tot mai mulți îi rămân acasă, spre risipirea nepermisă a aurului cenușiu al satelor, când o așteptată intelingență politică nu a adus, din păcate, încă, în Parlament, pe necesarul Moș Ion Roată, când o țară vlăguită suferă de lipsuri și de indiferența fiilor ei uneori, cu gândul la înainte mergătorii țărani, consider că, datornici fiindu-i, potrivite-i sunt și acum cuvintele din "Laudă țăranului român" despre ceea ce așteaptă el de la noi. Și, mai ales, și, poate, mai presus de toate, dăruindu-i ceea ce râvnește de mai multe veacuri fără încetare și în zadar: lumină și dreptate. Vă mulțumesc.
|
