Camera Deputaților

Domnul Corneliu Ciontu:

O invit pe doamna Mona Muscă, se pregătește domnul Adrian Moisoiu.

Doamna Monica Octavia Muscă:

Mulțumesc, domnule președinte.

Doamnelor și domnilor deputați,

Ca mulți dintre dumneavoastră, sunt sigură, m-am aflat și eu în aceste zile din urmă în Muzeul Satului. Am putut vedea cu ochii mei cum au dispărut ireparabil bunuri culturale care ar fi putut face, fără îndoială, parte din patrimoniul cultural național. Ar fi putut, dar n-au făcut, pentru că legea pe care Parlamentul României a votat-o în 2000, privind protejarea patrimoniului cultural, național, mobil, nu este aplicată nici astăzi, la aproape 2 ani de la promulgare. Zeci de mii de obiecte, care, după oricare criterii din lume, ar fi trebuit să fie incluse în inventarul patrimoniului cultural național, nu au fost înscrise, pentru că funcționarii și demnitarii din Ministerul Culturii și Cultelor nu au fost capabili să definitiveze procesul de clasare a acestor obiecte în patrimoniu, iar o parte din aceste obiecte au dispărut pentru totdeauna, în incendiul de săptămâna trecută.

Și așa cum s-a întâmplat în privința clasării, adică la fel cum nu a fost aplicată legea, în ceea ce privește clasarea acelor bunuri culturale în patrimoniul cultural național, la fel s-au petrecut lucrurile și în multe alte privințe, în Ministerul Culturii.

După incendiul din 1997, ministrul de atunci al culturii, Ion Caramitru, a dispus, ca urmare a unei anchete efectuate de corpul său de control, luarea unor măsuri urgente pentru ca asemenea catastrofe să nu mai fie posibile. Cu alte cuvinte, s-a făcut un raport de prevenție.

În loc să se treacă la treabă, în loc să se asigure, înainte de orice altceva, integritatea fizică a bunurilor culturale, aflăm astăzi că 5 ani au trecut în zadar. Niciunul dintre cei trei directori generali și dintre nenumărații directori adjuncți care s-au perindat pe la conducerea muzeului în acești ani nu a reușit să pună în aplicare câteva măsuri simple și eficiente.

Am avut parte de tot felul de acțiuni culturale, dar nu s-a gândit nimeni să pregătească o cale de acces pentru mașinile pompierilor în caz de incendiu, astfel încât, la 20 februarie, a fost nevoie să se dărâme un zid de incintă, pentru a permite accesul autospecialelor.

Nu s-a gândit nimeni să ia în serios necesitatea construirii unui bazin cu apă pentru alimentarea pompierilor, așa încât la 20 februarie nu exista apă suficientă și nici hidranți nu erau prin apropiere, tot așa, cum nu existau nici extinctoare suficiente, iar puținele care erau funcționale păreau să aibă termenul de garanție depășit.

Toți acei directori amintiți s-au acoperit ani de zile cu hârtii, aruncând acum răspunderea unul asupra altuia, de parcă prima lor grijă ar fi să se susțină între ei, să susțină că nu sunt vinovați pentru acest dezastru, tot așa cum și demnitarii ministerului își susțin nevinovăția. Aflăm acum că nimic din ceea ce trebuia să se facă în muzeu în acești 5 ani nu s-a făcut, fie pentru că nu s-au alocat bani de la buget, fie pentru că au fost cheltuiți aiurea.

Vă amintesc, domnule ministru, Răzvan Theodorescu, că la discuțiile asupra bugetului v-am îndemnat să fiți solidari cu noi, membrii Comisiei de cultură, pentru un buget care să permită să supraviețuiască. Ați declarat atunci, divorțând de cultură, că bugetul este îndestulător. Dacă era îndestulător, domnule ministru, de ce nu ați făcut nimic pentru a pune în practică programul de prevenție a incendiilor, care zace la ministerul pe care-l conduceți?

Ca deputat, mă simt jignită pentru felul în care am fost mințită, cu tot felul de programe de dezvoltare, de protejare, de conservare, de recondiționare, de salvare, de revitalizarea patrimoniului cultural național. La ce bun toate aceste programe, dacă atunci când ia foc o bârnă în muzeu, tot ce pot să mai facă muzeografii este să încerce salvarea cu mâna a ulcelelor și catrințelor din casă.

Domnul ministru Răzvan Theodorescu ne-a asigurat că o parte din construcțiile mistuite de flăcări pot fi reconstruite. Eu cred că cea mai mare parte, din păcate, rămâne pierdută pentru totdeauna. Unul dintre monumentele distruse pentru vecie, fusese adus în muzeu de întemeietorul său, Dimitrie Gusti.

Paguba estimată în total se ridică, se pare, la 4 miliarde lei. Din păcate, o parte din aceste pagube nu pot fi plătite, nici în lei, nici în dolari.

Aflăm acum că nici unul dintre cele 18 muzee în aer liber din România nu și-a asigurat patrimoniul, din cauza primelor de asigurare, prea mari, pentru prea micile bugete de care aceste muzee dispun.

Desigur, nu este niciodată o consolare să încasezi asigurări, după ce ai pierdut asemenea valori, dar să rămâi și fără patrimoniu cultural și fără banii cuveniți drept despăgubire, mi se pare de-a dreptul revoltător, pentru un popor care atât de mult își clamează apartenența spirituală la Europa, apartenență pe care, în ritmul acesta de distrugere, nici nu prea vom mai avea cu ce s-o dovedim.

Nici nu vreau să mă gândesc la posibilitatea ca valorile din tezaurul istoric național sau din galeriile de artă națională și universală ale celor mai mari muzee naționale bucurește, de artă și de istorie, să nu fie asigurate, așa cum nu au fost și nu sunt asigurate monumentele din muzeele în aer liber.

Anual se organizează o mulțime de simpozioane și conferințe despre frumusețea spiritului românesc și a tradițiilor strămoșești. Nu ar fi mai bine, cu banii cheltuiți astfel, să ne asigurăm la propriu patrimoniul cultural? Este o întrebare la care aștept un răspuns, prin strategia Ministerului Culturii și Cultelor, strategie pe care domnul ministru ne-a promis-o încă de la învestitura sa și pe care nu o avem nici astăzi.

Dacă vom mai întârzia mult, s-ar putea ca atunci când vom avea strategia să nu mai avem ce apăra cu ea.

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulțumesc și eu.