Şedinţa Senatului din 11 mai 2009

	1.	Declaraţii politice prezentate de doamnele şi domnii senatori:

	Şedinţa a început la ora 15.25. Lucrările au fost conduse de domnul senator Alexandru Pereş, vicepreşedinte al Senatului, asistat de doamna senator Doina Silistru şi de domnul senator Gheorghe David, secretari ai Senatului.
	Domnul Alexandru Pereş: Doamnelor şi domnilor senatori, Vă rog să-mi permiteţi să deschid şedinţa Senatului de astăzi, 11 mai 2009, şedinţa fiind condusă de subsemnatul, asistat de domnul senator Gheorghe David şi de doamna senator Doina Silistru, secretari ai Senatului. În programul de lucru sunt înscrise declaraţii politice, dezbaterea unor proiecte de lege, iar în faza finală întrebări, interpelări şi răspunsuri din partea Executivului. Vă propun să intrăm în primul punct din ordinea de zi, declaraţii politice. Îl invit mai întâi la microfon pe domnul senator Toader Mocanu, se pregăteşte domnul senator Ioan Chelaru, din partea Grupului parlamentar al Alianţei politice PSD+PC. Aveţi cuvântul, domnule senator.
	Domnul Toader Mocanu: Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Stimaţi colegi, Vreau doar să fac un anunţ, pentru a şti ce se întâmplă în următoarele două zile în foaierul Senatului. Este vorba despre o catapeteasmă ortodoxă, o lucrare executată de elevii de la Seminarul Teologic Ortodox "Veniamin Costachi" de la Mănăstirea Neamţ. Pe perioada a două zile, mâine şi poimâine, lucrarea se va afla în acest foaier, după care va fi donată colegilor noştri care vor fi în următoarea legislatură în Parlamentul European. În funcţie de timpul dumneavoastră, am să vă rog să vizionaţi această expoziţie, pentru munca depusă de aceşti copii. Vă mulţumesc, domnule preşedinte, şi vă mulţumesc şi dumneavoastră pentru atenţie.
	Domnul Alexandru Pereş: Vă mulţumim, domnule senator. Mulţumim copiilor de la acest seminar teologic pentru acest gest.
	Are cuvântul domnul senator Ioan Chelaru, din partea Grupului parlamentar al Alianţei politice PSD+PC, şi se pregăteşte domnul senator Radu F. Alexandru, din partea Grupului parlamentar al PD-L. Aveţi cuvântul, domnule senator.
	Domnul Ioan Chelaru: Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Este o declaraţie politică pe care am intitulat-o, în mod special, "Aici am trecut pragul speranţei" şi are ca subtitlu "Ut unum sint!, "Ca toţi să fie una!", iar ca motto "Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului". Stimaţi colegi, Distins Senat al României, Mi-aş dori ca această declaraţie-mesaj să ajungă direct la inimile şi conştiinţa dumneavoastră, iar prin dumneavoastră la inimile şi conştiinţa mai multor români, ale cât mai multor români. Este un mesaj simplu, poate mult prea simplu pentru ceea ce se doreşte a fi, scris şi rostit cu multă iubire. Invitaţia mea de astăzi este aceea de a da, după 10 ani, în primul rând, importanţa cuvenită unui eveniment unic în istoria României, vizita Papei Ioan Paul al II-lea, între 7 şi 9 mai 1999, iar, în al doilea rând, şi în mod special, importanţă urmărilor pe care le aşteptam de la această vizită. Cred că evenimentul în sine ne-a marcat, într-un fel sau altul, existenţa şi ne-a dat nouă, românilor, indiferent de confesiunea căreia îi aparţinem, un prilej să fim mândri de noi înşine, ceea ce ni se întâmplă, din păcate, rar în istorie. De regulă, când nu ne culpabilizează alţii, ne grăbim să ne minimalizăm noi. Papa Ioan Paul al II-lea - un om în faţa naţiunii române, în Bucureşti, în mai 1999. Sute de mii de credincioşi creştini. În vâlva de voci entuziaste, de unduiri ale mulţimii care freamătă, trecea zâmbind, cu zâmbetul acela care înfrumuseţează trăsăturile dinăuntru, luminându-le miraculos, îmbrăcat în alb, cu blândeţea unui unic ierarh, care cu adevărat era, păşea spre mulţime. Avea paşi de uriaş, călcând peste graniţe, sisteme politice şi inimi închise. Un act de iubire pentru Dumnezeu şi creaţia Sa. Citez: "Slavă Domnului, după iarna cumplită a dominaţiei totalitare, a început primăvara speranţei. Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Occidentală şi Orientală, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de «Grădină a Maicii Domnului», vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Fecioare Maria! În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei! Cu ajutorul lui Hristos, vei fi protagonista unei perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace." Sfântul Părinte, atât de apropiat prin formaţiunea sa umanistă de spiritul românesc, a reuşit să ne dea nouă, românilor, care - nu prea ne place să recunoaştem - trecem printr-o perioadă lungă, mult prea lungă, de profundă criză morală şi materială, cea mai mare încredere în soarta şi viitorul nostru. Salutul de binecuvântare a pământului României, discursurile şi omiliile sale, mai toate în limba lui Eminescu, consistenţa acestora şi pronunţarea impecabilă a frazelor româneşti, în ciuda vârstei sale, au copleşit întreg auditoriul. Citez: "Cu mare bucurie sosesc astăzi în România, naţiune mult dragă mie şi pe care de multă vreme doream să o vizitez. Cu profundă emoţie i-am sărutat pământul, recunoscător înainte de toate lui Dumnezeu cel Atotputernic, care în prevăzătoarea Sa bunăvoinţă mi-a hărăzit să văd realizat acest gând." Cum să nu fim bucuroşi auzind aceste cuvinte binevoitoare şi întăritoare rostite de un om cu adevărat al lui Dumnezeu şi cum să nu-l iubeşti pe acest papă slav, ieşit dintr-o ţară vecină ştearsă de mai multe ori în istorie de pe harta Europei? Referindu-se la acest moment, într-una din evocările de excepţie ocazionate de sesiunea omagială ce a avut loc zilele trecute la Academia Română, Înaltpreasfinţia Sa dr. Ioan Robu, Arhiepiscop şi Mitropolit de Bucureşti, retrăia public acele momente. Deja, de mulţi ani, a aşteptat să vină aici. Cu privirea era prezent. Ne primise de mult ca istorici, ca popor. Ne primise pentru a ne îmbogăţi reciproc. El a spus-o clar, el s-a întărit în credinţă, el chema să întărească în credinţă pe fraţii săi. Ne-a sfătuit, ne-a chemat la unitate, la solidaritate, la statornicie în bine. Era adevărat ce spunea: "Românie, te îmbrăţişez cu tot ce ai, cu tot ce cuprinzi." Este extraordinar că ne-am întâlnit cu acest om, cu acest profet. Fără nicio exagerare, lumea întreagă a simţit că o nouă dimensiune ecumenică s-a deschis în raporturile dintre catolicism şi ortodoxie, îmbrăţişările frăţeşti dintre Papa Ioan Paul al II-lea şi Preafericirea Sa Patriarhul Teoctist au oferit lumii pilda creştină a toleranţei, înţelegerii şi dragostei reciproce. Apelul Sfântului Părinte a fost deosebit de clar exprimat: "Să înceapă din Biserica Ortodoxă Română şi din cea Catolică o singură cântare de preamărire a numelui Domnului! Fie ca relaţiile reciproce să devină din ce în ce mai libere de orice teamă şi suspiciune!" Cu aceste gânduri şi sentimente a venit pe pământul nostru acest pelerin al păcii, fraternităţii şi înţelegerii. Preafericirea Sa Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, recent, cu ocazia acestei speciale aniversări, referindu-se la Enciclica Ut unum sint!, "Ca toţi să fie una!", cât şi la Scrisoarea apostolică Orientale lumen, "Lumina răsăriteană", amintea: "Vizita din 1999 a fost împlinirea unei dorinţe vii a Papei, care, încă de la începutul pontificatului său, a exprimat clar vocaţia sa de a contribui la apropierea dintre catolici şi ortodocşi." Deşi între catolici şi ortodocşi există încă deosebiri şi obstacole în refacerea unităţii ecleziale, totuşi, aceste două biserici majore percep, proclamă şi promovează, în comun sau în paralel, valorile Evangheliei, transcendenţa persoanei şi sfinţenia vieţii. Declaraţia Sfântului Părinte, intitulată "Aici am trecut pragul speranţei", făcută la sosirea în România, rămâne unică între cele 102 pelerinaje mondiale pe care Papa Ioan Paul al II-lea le-a întreprins în cei 27 de ani de pontificat. Niciun cap încoronat, niciun şef de stat sau de guvern nu a rostit vreodată slove atât de fierbinţi, pline de îmbărbătare şi de dragoste frăţească la adresa istoriei poporului român, a bisericilor sale, a credinţei statornice de pe meleagurile noastre, a artei sacrale şi, nu în ultimul rând, a martirilor români. Întreaga suflare românească a vibrat ca niciodată până atunci, de parcă vorbele acelea ar fi fost rostite prin gura unui David al vremurilor noastre, cel care cu mâinile sale făcut-a harpa, iar cu degetele lui întocmit-a "Psaltirea", potrivit celor spuse în Sfânta Scriptură. Putem fi mândri că am trăit în epoca în care ne-a binecuvântat un rege al credinţei mesianice. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România poate fi înţeleasă ca o luptă pentru sufletul ei, purtat în lumea de dincolo. Când Carol Voitila a ajuns papă, s-a dovedit a fi ca o torţă luminoasă a adevărului şi libertăţii împotriva întunericului, ipocriziei, conformismului şi fricii. Sunt celebre cuvintele rostite la începutul pontificatului său, intrat în istoria Bisericii, dar şi a lumii, deopotrivă: "Nu vă fie frică! Deschideţi-i larg porţile lui Hristos pentru puterea Sa mântuitoare! Deschideţi graniţele statelor, deschideţi sistemele economice, cele politice, domeniile vaste ale culturii, ale civilizaţiei, ale dezvoltării! Nu vă fie frică! Hristos ştie ce se află înăuntrul omului. Numai el ştie!" Prin aceste cuvinte a călăuzit mii de oameni spre greaua artă a unei vieţi trăite în demnitate. Ceea ce pune pe gânduri, poate mai mult ca orice, la Papa Ioan Paul al II-lea este dificultatea de a-l defini, de a-l include într-o schemă explicativă simplă. Papa ne-a dat ceva ce nu se uită: puterea împotriva răului, o putere ce venea din sufletul nemărginit al lui Carol Voitila. Amândouă coborau de la Dumnezeu şi amândouă stăteau dincolo de numele de azi sau de ieri ale istoriei. Ca să le înţelegem cu adevărat, va trebui să le asemuim cu liniştea lucrurilor simple: un măr aşezat pe o pânză albă, o cruce la capătul vieţii necunoscute a omului cel mai de rând. Asta înseamnă, spun eu, puterea speranţei şi a iubirii. În Scrisoarea pastorală "Binecuvântata aducere-aminte", Preasfinţia Sa Petru Gherghel, episcop de Iaşi, rememorând zilele acelea, ne spunea cu bucurie: "La sfârşitul celor trei zile, Sfântul Părinte ne-a lăsat un dar, un testament, un program şi un vis cu care el se întorcea la Roma, dar pe care a voit să ni-l încredinţeze şi nouă, mai ales tinerilor ţării noastre: «Acesta este visul pe care îl port cu mine în timp ce las acest pământ iubit. Aş vrea să încredinţez acest vis vouă, tuturor, în special să-l încredinţez tinerilor. Da, vouă, dragi tineri din România! În seara aceasta îmi însuşesc cuvintele spuse de apostolul Petru în timpul Rusaliilor: Voi turna din Duhul meu peste tot trupul, şi fiii voştri, şi fiicele voastre vor profeţi, şi cei mai tineri ai voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor avea vise. În aceste zile, Spiritul vă încredinţează vouă, tinerilor, visul lui Dumnezeu: ca toţi să facă parte din familia Sa, ca toţi creştinii să fie una. Intraţi cu acest vis în noul mileniu!»" Ce testament şi ce vis minunat. Sanctitatea Sa a fost un creator de istorie, a fost reperul libertăţii, speranţei şi credinţei pentru ostaticii comunismului, sărăciei şi abuzurilor. Omul acesta a jucat un rol esenţial în istoria secolului trecut, un secol tragic, cu aproximativ 100 de milioane de victime ale politicii şi rasismului, un secol în care revoluţiile s-au ţinut lanţ, un secol în care am trăit în frică şi disperare, un secol în care tehnologia s-a dezvoltat enorm, în timp ce omul a contat din ce în ce mai puţin. Foarte multă lume crede - şi recunosc că şi eu sunt printre aceia - că sistemul totalitar comunist nu s-ar fi prăbuşit - oricum, nu atât de repede - fără contribuţia acestui papă polonez. Ne place să credem că Papa de care vorbim astăzi a făcut în aşa fel ca sistemul ce părea de neclintit să se destrame, reaprinzând astfel în sufletele noastre ostenite de suferinţă şi în spiritul nostru sceptic flacăra speranţei. Fără adevăr nu poate exista libertate autentică, iar acest lucru mi-a fost confirmat la întâlnirea pe care am avut-o cu Sfântul Părinte, în 2003, într-o audienţă personală în Cetatea Vaticanului. Atunci, Papa ne-a spus mie şi soţiei: "Adevărul şi dreptatea fie se conjugă împreună, fie, jalnic, pier împreună." Eram într-unul dintre cele mai importante momente ale vieţii mele, în faţa ultimului dintre giganţii scenei mondiale. Eram în faţa aceluia care a fost lăsat aproape singur să predice despre demnitatea muncitorului şi sprijinul celui fără de muncă, cerând imperios reconciliere şi solidaritate între diferitele pături ale societăţii şi îndemnând naţiunile bogate să se preocupe de ţările sufocate de sărăcie. Era omul care ne-a oferit o evanghelie a mântuirii şi speranţei în faţa noilor idoli: egoismul tribal, naţionalismul exacerbat, fundamentalismul violent şi sectarismul atroce, profitul lipsit de preocuparea faţă de calitatea vieţii umane. Atingerea mâinii sale nu a fost atingere de carne şi sânge, privirea sa nu a fost privire, ci iubire transfigurată de iris, bunătate şi înţelegere infinite care treceau prin mine. Nu aş vrea să închei declaraţia de astăzi fără a vă aduce la cunoştinţă un episod relatat de academicianul Eugen Simion la sesiunea omagială de joia trecută. Cu eleganţa-i cunoscută, marele om de litere spunea că a citit undeva o informaţie conform căreia un jurnalist de la "Gazeta Wyborcza" ar fi scris în reportajul lui despre vizita Papei în România că românii comentau cu oarecare umor, dar şi cu o imensă satisfacţie, prezenţa şefului Bisericii Catolice în ţara lor, majoritar ortodoxă, zicând că noi, românii, am avut doar doi oaspeţi de seamă veniţi de la Roma în întreaga noastră istorie: pe Traian, în secolul al II-lea, şi pe Papa Ioan Paul al II-lea, cu câteva luni înainte ca secolul al XX-lea să se încheie. O glumă, desigur, dar una care nu se îndepărtează prea mult de adevăr. Să o acceptăm în ideea că aceste vizite nu au rămas fără urmări. De prima, cea a împăratului roman, suntem siguri, dovadă că suntem de două secole aici şi că vorbim o limbă din familia latinităţii. Pentru cealaltă, vizita Papei de la Roma, dovada este că putem să discutăm astăzi despre ea aici, în Senatul României. Trecând peste spiritul de glumă, nu pot să nu-mi amintesc de mesajul de rămas-bun pe care Sântul Părinte l-a adresat la plecare tuturor românilor: "Domnul să însoţească drumul poporului vostru spre al treilea mileniu creştin! El să trezească în inimile voastre planuri şi speranţe de bine şi să vă dăruiască forţa pentru a construi civilizaţia iubirii, bazată pe justiţie, pe solidaritate, pe angajarea pentru binele comun şi pentru o convieţuire cu adevărat fraternă. Urez ca o crescândă înţelegere să existe între toţi cei care se onorează cu numele de creştin: ortodocşi, catolici de diverse rituri şi protestanţi de diverse denumiri!" Mă întreb, şi vă întreb, ce ecou mai au astăzi şi acum, aici, în România, în sufletul nostru, onoraţi colegi senatori, acele cuvinte şi acele evenimente istorice. Ce forţă mai are în viaţa noastră visul lui Dumnezeu, dorinţa şi visul Părintelui Ioan Paul al II-lea pentru noi şi poporul român ca "toţi să fie una"? Ce ne mai aducem aminte de atunci? Ce am făcut noi pentru unitatea atât de aşteptată de oameni? Vă mulţumesc.
	Domnul Alexandru Pereş: Şi eu vă mulţumesc, domnule senator. O declaraţie politică plină de esenţă, pioşenie şi adevăr.
	Domnul senator Radu F.Alexandru nu este în sală. Dau cuvântul domnului senator Gheorghe David, din partea Grupului parlamentar al PD-L, se pregăteşte domnul Cornel Popa, din partea Grupului parlamentar al PNL. Aveţi cuvântul, domnule senator.
	Domnul Gheorghe David: Mulţumesc, domnule preşedinte. Apreciez declaraţia domnului coleg, şi tot despre naţiune, unitate, umanitate şi solidaritate am să prezint şi eu în declaraţia mea de astăzi, intitulată "Situaţia demografică a României - realităţi şi perspective". În primul rând, am să prezint câteva dintre realităţile privind populaţia României: o populaţie aflată în al nouăsprezecelea an de scădere numerică atât prin componenta naturală - naşteri/decese -, cât şi prin migraţie externă; accentuarea procesului de îmbătrânire demografică, cu toate consecinţele sale demografice şi, mai ales, socioeconomice; acumularea unui imens potenţial distructiv rezultat din stabilizarea natalităţii la un nivel scăzut. Între anii 1990 şi 2006 România a pierdut 1,5 milioane de locuitori, adică aproximativ 6,5% din populaţie. În context european, România se situează în plutonul codaş la rata natalităţii şi fertilităţii totale, ca şi a speranţei de viaţă la naştere, dar în cel fruntaş la rata mortalităţii generale şi a celei infantile, fiind depăşită la creşterea negativă a populaţiei doar de Ucraina, Ţările Baltice, Bulgaria, Rusia şi Republica Moldova. În al doilea rând, despre perspective până în 2050, în varianta unui scenariu mediu, nici optimist, nici pesimist, putem aprecia scăderea populaţiei la aproximativ 16 milioane, dintre care persoanele peste 60 de ani vor reprezenta aproape 6,5 milioane, adică 40% din populaţie, şi faptul că peste jumătate din populaţie se va afla într-o situaţie de dependenţă economică. Astfel, avem de-a face cu un adevărat derapaj demografic. Cel mai important specialist român în demografie, profesorul universitar Vasile Gheţău, afirmă: "Situaţia demografică a României a atins un grad de complexitate şi de pericol atât de mare, încât intervenţia este singura alternativă care poate fi luată în considerare. Responsabilitatea clasei politice, a celor care răspund într-un fel sau altul de destinele ţării, este enormă." Ce este de făcut? Atâta timp cât se va menţine diferenţa de standard de viaţă dintre România şi celelalte ţări din Uniunea Europeană, migraţia externă va continua şi nu sunt motive credibile de redresare. Chiar în condiţiile unei creşteri a speranţei de viaţă, nu se poate conta nici pe reducerea numărului de decese. Singura componentă care ar putea reduce declinul demografic este redresarea natalităţii. Declinul ar putea fi stopat doar în a doua jumătate a acestui secol şi numai dacă natalitatea ar creşte rapid şi ferm. România nu mai poate aştepta nicio clipă, o nouă strategie naţională în domeniul populaţiei este o prioritate stringentă. Ea poate fi doar rezultatul iniţiativei clasei politice, cu aportul esenţial al specialiştilor, cu susţinerea Bisericii, şcolii, mass-media, societăţii civile, sindicatelor, ONG-urilor, şi elaborată cu largă consultare directă a opiniei publice. Esenţiale sunt două componente: componenta stimulativă, economică, orientată spre copil, mamă, familie tânără, şi a doua, componenta culturală şi morală, care să promoveze valorile familiei tradiţionale şi ale solidarităţii sociale. În final, am să amintesc că experienţa unor ţări dezvoltate cu fertilitate relativ ridicată - Suedia, Franţa - demonstrează necesitatea unor factori precum: solidaritatea comunităţii naţionale faţă de familia cu copii, asigurarea compatibilităţii între statutul de mamă şi cel de persoană activă economic al femeii şi, în al treilea rând, combinarea stimulentelor financiare cu cele bazate pe servicii şi facilităţi adresate copilului şi familiei cu copii. Vă mulţumesc.
	Domnul Alexandru Pereş: Mulţumesc, domnule senator Gheorghe David.
	Are cuvântul domnul senator Cornel Popa, se pregăteşte domnul senator Frunda György, din partea Grupului parlamentar al UDMR.
	Domnul Cornel Popa: Mulţumesc, domnule preşedinte. Declaraţia politică am intitulat-o "Samsarii educaţiei". Stimaţi colegi, Am fost şocat când am aflat că peste 20.000 de elevi săraci au rămas din martie fără bursele sociale "Bani de liceu", după ce Guvernul a decis coborârea plafonului de venit brut pe membru de familie de la 200 de lei la 150 de lei. Am urmărit apoi, cu stupoare, cum reprezentanţii Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării declarau relaxaţi presei că aceasta se datorează faptului că Guvernul a omis să introducă prevederea de anul trecut şi în Legea bugetului de stat din acest an. De parcă ei nu fac parte din Guvernul cu pricina! Oare nu era de datoria conducerii Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării să ştie că Legea bugetului de stat este anuală, iar prevederile celei vechi nu mai sunt în vigoare odată cu adoptarea celei noi? Oare nu era de datoria lor să se asigure că este menţinut acest plafon de bun-simţ şi în 2009? Sau în Guvernul Boc nu se ştie că, din cauza crizei economice, este de aşteptat ca numărul familiilor sărace să crească dramatic în acest an? Ei bine, probabil că acum ministrul Pogea jubilează, căci prin această penibilă omisiune Guvernul economiseşte lunar 4 milioane de lei... Un mare pas înainte pentru ţară, un nou punct marcat de coaliţia guvernamentală. Felicitări, domnilor guvernanţi! Ce contează că o faceţi luând câte 180 de lei de la familii pentru care poate acesta este singurul venit? Ce mai contează că zeci de mii de copii vor abandona şcoala? Bine că aţi găsit bani pentru achiziţii de maşini noi la ministere! Bine că aţi găsit bani pentru proiectele extravagante ale ministrului turismului! Dar bătaia de joc nu se opreşte aici. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării mai are şi tupeul să ceară banii înapoi de la elevii care i-au primit pe luna martie... Nu contează că părinţii lor i-au cheltuit deja pentru a-i întreţine în acea lună la şcoală. Urmând exemplul dat de ministrul Pogea, ministrul educaţiei pare a fi pregătit să-şi acopere incompetenţa confiscând ghiozdanele şi rechizitele copiilor. Bine că vine vara şi copiii nu se vor îmbolnăvi dacă li se vor reţine la şcoală tricourile sau cămăşile! Cu fiecare zi ce trece, îmi este tot mai clar că pentru coaliţia PD-L-PSD statul nu este în slujba cetăţeanului. După gândirea celor din Guvernul Boc, cetăţeanul trebuie să întreţină statul şi pe guvernanţi. Oare, dacă tot este criză şi cer solidaritate românilor, ei de ce nu dau un exemplu donându-şi salariile pentru a asigura sumele necesare şcolarizării acestor zeci de mii de copii săraci? Ei au greşit, ei să plătească! Nu aşa ar fi corect într-o guvernare de bun-simţ? Mulţumesc.
	Domnul Alexandru Pereş: Mulţumesc, domnule senator.
	Are cuvântul domnul senator Frunda György, se pregăteşte domnul senator Radu F. Alexandru - Grupul parlamentar al PD-L. Aveţi cuvântul, domnule senator.
	Domnul Frunda György: Doamnelor şi domnilor senatori, Domnule preşedinte, Istoria spune că, aflat în casa lui din Moselle, în aprilie 1950 Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, medita la misiunea sa istorică pe care o primise din partea omologilor săi american şi britanic: crearea unui plan care să ducă la reintegrarea Germaniei în familia europeană. A doua zi, în drum spre Paris, se hotărăşte: "Proiectul este interesant. Va fi proiectul meu.", după cum îi mărturisea şefului său de cabinet. Jean Monnet, un cunoscut diplomat al vremii, avea să-l ajute. Aşa se face că în dimineaţa zilei de 9 mai un emisar secret îi înmâna cancelarului german al vremii, Konrad Adenauer, un document confidenţial care conţinea o copie a proiectului. Acordul lui Adenauer a venit imediat. Germania dorea să devină partener al Franţei în acest proiect care avea să schimbe destinul Europei. În aceeaşi zi, după-amiază, la ora 16.00, în Salonul Orologiului din Quai d'Orsay, Robert Schuman citea proclamaţia care avea să uimească lumea prin îndrăzneala şi vizionarismul ei politic. Franţa şi Germania decideau să pună în comun rezervele şi producţia de cărbune şi oţel şi invitau toate ţările europene să li se alăture. 9 mai a fost primul pas în vederea creării a ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană. Pentru unii era utopia unui aventurier politic, pentru alţii un vis nebunesc, iar astăzi este o realitate pe care o trăim cu toţii. Stimaţi colegi, La 9 mai am sărbătorit Ziua Europei. Şi pentru că Europa înseamnă înainte de toate un set de valori, în fiecare an la această dată celebrăm triumful democraţiei asupra totalitarismului, al drepturilor omului asupra opresiunii, al statului de drept asupra voinţei arbitrare a dictaturii. Este spiritul care anima însă şi o altă organizaţie europeană, Consiliul Europei, creat în 1949 ca urmare a entuziasmului a peste 800 de participanţi la Congresul de la Haga, care decideau că după două conflagraţii mondiale devastatoare a venit vremea ca era confruntării pe continentul nostru să ia sfârşit. Consiliul Europei a făcut din promovarea, recunoaşterea comună şi respectarea drepturilor omului ţelul său suprem. Recent, la 5 mai, am sărbătorit la Strasbourg cea de-a 60-a aniversare a creării Consiliului Europei. De aceea, permiteţi-mi să vă amintesc, pe scurt, câteva lucruri despre această organizaţie al cărei membru am onoarea să fiu din 1993. Încă de la început, Consiliul Europei s-a dorit a fi un for care să reprezinte Europa democratică. Astfel, pe lângă palierul guvernamental, reprezentat de Comitetul Miniştrilor, au fost create structuri care să reflecte o cât mai largă reprezentare a expresiei democratice a statelor membre. În timp, s-au adăugat Adunarea Parlamentară, reprezentată de aleşi ai parlamentelor naţionale, şi Congresul Puterilor Locale şi Regionale, format din reprezentanţi ai autorităţilor locale din statele membre, însă piesa de rezistenţă a Consiliului Europei o reprezintă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Poate nu multă lume cunoaşte, deşi nemeritat, activitatea Consiliului Europei, însă, cu siguranţă, puţini sunt aceia care să nu fi auzit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, alături de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, exprimă garanţia supremă a unei veritabile respectări a drepturilor cetăţenilor de pe continentul nostru. În 1989 Consiliul Europei s-a reinventat, însuşindu-şi misiunea de a călăuzi paşii fostelor state eliberate de comunism pe calea democratizării. Pentru noi toţi, asistenţa şi expertiza acestei organizaţii au fost extrem de importante pe lungul şi dificilul drum către integrarea în Uniunea Europeană. Adevărată şcoală a democraţiei, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei ne-a învăţat ce înseamnă pluralismul de idei, dialogul politic şi diplomaţia parlamentară. Acestea devin cu atât mai importante atunci când, în calitate de parlamentar, eşti în măsură să aperi principii în care crezi, când poţi lansa în dezbatere publică subiecte interesante sau când reuşeşti să introduci, prin documentele adoptate, poziţii care corespund propriei conştiinţe şi intereselor ţării tale. Nu întâmplător, Consiliul Europei este considerat anticamera Uniunii Europene, deşi noţiunea mi se pare puţin peiorativă. Prin acest calificativ, însă, i se recunoaşte statutul incontestabil de apărător al valorilor democratice pe care orice stat aspirant la integrarea în Uniunea Europeană trebuie să le transpună în realitate. Misiunea Consiliului Europei nu s-a încheiat odată cu extinderea Uniunii Europene, dimpotrivă, ea continuă şi astăzi şi are noi atribuţii. Consiliul Europei rămâne bastionul democraţiei, statului de drept şi drepturilor omului, inclusiv al minorităţilor naţionale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ultima speranţă a cetăţenilor înfrânţi de justiţiile naţionale. La 9 mai Europa sărbătoreşte victoria unui continent renăscut din propria-i cenuşă. Trebuie să aducem omagiul nostru vizionarismului şi îndrăznelii acelor oameni de stat care au îndreptat viitorul Europei pe calea păcii şi a reconcilierii. Ideile care i-au animat sunt şi astăzi la fel de valabile, iar ele trebuie să reprezinte o provocare permanentă pentru noi. Viitorul nu se poate construi pe confruntare, violenţă şi extremism politic. Dimpotrivă, aderarea la valorile democratice, dialogul politic, intercultural, interetnic şi interreligios, respectarea drepturilor omului, cu accent pe cele ale minorităţilor naţionale, sunt principii care trebuie să ne guverneze şi pe care nu avem voie să le uităm. Numai aşa vom putea să devenim cu adevărat europeni. Vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze.)
	Domnul Alexandru Pereş: Şi noi vă mulţumim, domnule senator, pentru această interesantă şi educativă declaraţie politică.
	Are cuvântul domnul senator Radu Alexandru Feldman - Grupul parlamentar al PD-L, se pregăteşte doamna senator Doina Silistru - Grupul parlamentar al Alianţei politice PSD+PC. Poftiţi, domnule senator, aveţi cuvântul.
	Domnul Radu Alexandru Feldman: Mulţumesc, domnule preşedinte de şedinţă. Stimaţi colegi, Venind spre microfon, mi s-a părut firesc să mă opresc o clipă să-i strâng mâna domnului senator György Frunda, care, ca de obicei, a avut o intervenţie extrem de consistentă şi extrem de interesantă, şi l-am întrebat dacă a spus vreun cuvânt şi despre 10 mai. Probabil că temerea să nu depăşească timpul alocat grupului parlamentar nu i-a permis, aşa că mă simt dator, în afara declaraţiei mele politice, să vă amintesc că ieri a fost 10 mai, Ziua Victoriei, o zi care, dacă nu s-ar fi întâmplat în istoria omenirii, cu siguranţă mulţi dintre noi, vai!, mulţi dintre noi n-am fi prins ziua de astăzi. (Aplauze.) Ziua Independenţei a fost evocată. Istoricul Puiu Haşotti face o precizare pentru care îi mulţumesc, şi aşa mai departe, dar 10 mai, Ziua Victoriei, este ziua în care lumea liberă a întors o pagină esenţială, a ieşit din beznă şi a intrat într-o lume a speranţei. Mulţumesc foarte mult. Domnule preşedinte de şedinţă, Stimaţi colegi, Declaraţia mea politică se intitulează "Vinovăţie şi ruşine". Vă mărturisesc că, din ziua în care PNL şi UDMR şi-au anunţat intenţia de a iniţia o moţiune de cenzură, am consumat o bună bucată de vreme încercând să găsesc rostul unui asemenea demers. Şi asta nu pentru că aş pune în discuţie legalitatea procedurii, ci doar pentru a găsi un răspuns plauzibil la o întrebare esenţială: Cui prodest? E limpede că foştii parteneri de guvernare nu-şi pot face iluzii legate de şansele ca moţiunea să treacă, pentru că textul supus dezbaterii nu are nicio legătură cu ce s-ar putea numi o opoziţie constructivă - impresia artistică rămâne singura explicaţie care stă în picioare, mai direct spus, impactul electoral pe care un astfel de produs se speră să-l aibă asupra alegătorului. Nu este o premieră. Tertipuri de felul acesta se practică în mod curent, cu atât mai mult în deschiderea unei campanii pentru Parlamentul European şi în plină încălzire pentru alegerile prezidenţiale. Ce dă o notă cu totul aparte demersului PNL-UDMR este timpul în care se produce: criza profundă cu care ne confruntăm. Într-un asemenea moment, peste tot în lume oamenii se luptă cu probleme dintre cele mai grave, stresul cotidian ajunge la cote fără precedent. Solidaritatea, căutarea în comun a unor soluţii eficiente, responsabilitatea pentru declaraţiile făcute şi pentru deciziile luate sunt semnele inconfundabile ale unei clase politice cu adevărat legate şi interesate de soarta celor în numele cărora pretinde că vorbeşte. Din păcate, niciuna dintre aceste calităţi nu sunt recognoscibile în atitudinea celor două partide care au iniţiat moţiunea de cenzură împotriva unui guvern care gestionează treburile ţării doar de cinci luni înainte să fi avut cinstea să fi rostit cuvântul de iertare pentru gravele erori şi pentru minciunile pe care ni le-au băgat pe gât timp de patru ani de zile. Aţi minţit, domnilor foşti guvernanţi, spunând că economia duduie, când, de fapt, horcăia, dovadă deficitul de 5,4% din PIB, pentru care, acum, Comisia Europeană ne sancţionează. În 2008 România a înregistrat al treilea nivel al deficitului dintre toate statele membre ale Uniunii Europene şi azi o ţară întreagă plăteşte proasta voastră guvernare. Aţi minţit asupra veniturilor publice, pe care nu aţi fost în stare să le estimaţi corect: 32,2% din PIB, în loc de 37,2%, cât aţi programat, deşi, încă din toamna lui 2008, un raport al Băncii Europene, pe care l-aţi ţinut la sertar, vă avertiza asupra politicii de cheltuieli, o creştere de 30% faţă de 2007, şi vă atenţiona că aţi atras din fondurile europene doar 3 miliarde de lei, faţă de 10,6, cât v-aţi angajat şi cât aţi şi prevăzut în buget. Aţi minţit când, în ciuda prognozelor pesimiste ale Comisiei Europene din toamna aceluiaşi 2008, spuneaţi că ne aşteptăm la "o creştere economică record, de 8-9%, şi că veniturile vor creşte în 2009 cu 4-5 miliarde de euro" - citat din fostul ministru al economiei şi finanţelor, domnul Varujan Vosganian, acelaşi ministru care, secondat de inventatorul taxei auto în favoarea "Citroën", dădea garanţii electorale că deficitul bugetar va fi de 1,9% din PIB şi că veniturile la bugetul general consolidat vor fi de 38,9%, iar cheltuielile de 40,8%. Dacă în 2009 s-ar merge pe cifrele voastre, stimaţi colegi, şi s-ar continua acelaşi mod de a face politică, deficitul ar ajunge la 9%, aşa cum, de altfel, v-a atras atenţia şi Banca Mondială. Veniţi şi ne daţi lecţii acum, spunând că - citez din moţiunea dumneavoastră - "reperul de moralitate al oricărei guvernări îl constituie modul în care aceasta îşi îndeplineşte promisiunile din campania electorală, a căror reflectare fidelă trebuie să fie programul de guvernare". Nu ştiu din care ediţie a DEX-ului aţi aflat de moralitate, dar hai să le reamintim celor pe care vreţi să-i prostiţi din nou câteva din promisiunile voastre şi să-i lăsăm să aprecieze singuri felul în care le-aţi fi putut onora în criza pe care n-aţi anticipat-o şi n-aţi recunoscut-o nici când a dat buzna peste noi: salariul de 800 de euro; pensia de 350 de euro; contribuţiile la asigurările sociale reduse cu 10%; reducerea TVA la unele produse reglementate, în special în domeniul energetic; 10 miliarde de euro pentru investiţii în economie şi 28 de miliarde investiţii în infrastructură; premiul fiscal de 5% din valoarea impozitului; premiul de 1.000 de euro pentru patronii care angajează şomeri. Să-i mai pomenim amărâtului de pe stradă şi de cei 2.100 de kilometri de autostrăzi şi drumuri expres pentru care urma să cheltuiţi 11,9 miliarde de euro, de cei 6.000 de kilometri de drumuri naţionale, de noul aeroport al Bucureştilor, de megacampusul universitar, de reabilitarea locuinţelor din cartierele defavorizate şi din mediu rural, de dezvoltarea de locuinţe comunitare flexibile şi inovatoare? E de râs, domnilor semnatari ai moţiunii, dar ar fi fost de plâns dacă aţi fi rămas la guvernare. În ce stare s-ar fi prezentat "reperul moral" despre care vorbiţi acum? Şi pe unde aţi fi scos cămaşa demagogiei ca să daţi curs la ceea ce scria pe afişele cât blocul: "V-am mărit salariile şi le vom mai mări"? Cum ar fi arătat cheltuielile bugetare dacă ar fi rămas la cheremul vostru să le împărţiţi clientelei politice? Cum ar fi arătat veniturile gestionate de voi, care n-aţi fost capabili să le colectaţi într-o economie al cărei "duduit" nu s-a auzit nici măcar până în colegiul de lângă Bucureşti, care i-a refuzat votul premierului Tăriceanu? Ce s-ar fi ales din ţara aceasta, la a cărei criză aţi contribuit din plin, dacă populaţia nu v-ar fi evaluat după merit şi nu v-ar fi trimis la plimbare? Stimaţi semnatari ai moţiunii de cenzură, Un coleg de-al nostru le recomanda cândva celor din opoziţie "să-şi ţină ciocul mic". Eu vă invit ca, animaţi de bună-credinţă, din contră, să vă pronunţaţi cât mai sonor asupra tuturor problemelor cu care ne confruntăm, dar, mai înainte de toate, începeţi prin a vorbi despre vinovăţie şi ruşine - este singura cale spre un dialog cinstit. Deocamdată însă, Guvernul, pe care-l acuzaţi de incompetenţă, de imoralitate, de toate relele de pe faţa pământului, încearcă să scoată castanele din foc, pentru că mâinile voastre au fost prea nepricepute şi mult prea hrăpăreţe. Oferiţi-vă seninătatea unui dram de obiectivitate! Vă veţi simţi mult mai bine. Vă mulţumesc foarte mult pentru atenţie. (Aplauze în sală.)
	Domnul Alexandru Pereş: Şi eu vă mulţumesc, domnule senator Radu F. Alexandru.
	Îi ofer cuvântul doamnei senator Doina Silistru, Alianţa politică PSD+PC, se pregăteşte domnul senator Emilian Frâncu, Grupul parlamentar al PNL. Doamna senator, aveţi cuvântul. (Doamna senator Doina Silistru se deplasează de la prezidiu la microfonul central.)
	Doamna Doina Silistru: Mulţumesc, domnule preşedinte de şedinţă. Declaraţia mea politică se intitulează: "8 Mai - Ziua Mondială a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii". În fiecare an, pe 8 mai sărbătorim Ziua Mondială a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii, subliniind rolul angajaţilor şi voluntarilor în salvarea de vieţi omeneşti şi asistarea comunităţilor vulnerabile de pe întreg mapamondul. Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie a luat fiinţă în 1863 şi este cea mai mare reţea umanitară din lume, cu activităţi în aproape toate ţările de pe glob. Ea este alcătuită din Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, Comitetul Internaţional de Cruce Roşie (CICR) şi 186 de Societăţi naţionale membre, însumând aproximativ 100 de milioane de voluntari. Crucea Roşie este cea mai puternică organizaţie la nivel mondial, având, în prezent, Societăţi naţionale în 186 de ţări, inclusiv în România. Organizaţia se implică în orice regiune a lumii unde este nevoie de ajutor: ţările subdezvoltate, statele care se confruntă cu anumite crize umanitare cauzate de calamităţi, epidemii sau război. De asemenea, Crucea Roşie acordă o importanţă deosebită apărării drepturilor omului, în special în ceea ce priveşte statutul prizonierilor. Misiunea oficială a Comitetului Internaţional de Cruce Roşie, ca organizaţie imparţială, neutră şi independentă, este aceea de a garanta protecţia vieţii şi demnităţii victimelor conflictelor armate naţionale şi internaţionale. Contrar a ceea ce se crede, CICR nu este o organizaţie nonguvernamentală în adevăratul sens al cuvântului, dar nici o organizaţie internaţională. Deoarece membrii săi pot fi doar cetăţeni elveţieni, nu are o politică deschisă indivizilor din alte state, ca alte ONG-uri. Cuvântul "internaţional" din numele său se referă la scopul său de a întreprinde acţiuni internaţionale, conform Convenţiilor de la Geneva. CICR are privilegii speciale şi imunitate legală în mai multe state, bazate pe legile din statele respective sau pe acorduri între comitet şi guvernele naţionale. Conform legii elveţiene, CICR este o asociaţie privată. Cele mai importante sarcini ale comitetului sunt: monitorizarea conformităţii părţilor dintr-un conflict cu Convenţiile de la Geneva; acordarea de asistenţă medicală celor răniţi pe câmpul de luptă; supervizarea tratării prizonierilor de război; acordarea de ajutor în căutarea persoanelor dispărute în conflictele armate; protejarea populaţiei civile; arbitrarea părţilor într-un conflict armat. Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie cuprinde 186 de Societăţi naţionale, care acţionează în contexte foarte diferite şi au zeci de milioane de membri. Mai mult, activitatea sa are un caracter practic şi foarte divers. Pentru a depăşi aceste diferenţe cu uşurinţă, pentru a avea o acţiune eficientă, Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie a formulat propriile sale principii în aşa fel încât să le facă cunoscute tuturor şi să le poată aplica tuturor activităţilor sale umanitare. În viziunea Crucii Roşii, un principiu este o regulă de conduită obligatorie, bazată pe raţiune şi pe experienţă, care guvernează activitatea tuturor componentelor Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie în orice moment. Principiile fundamentale au fost adoptate, în mod oficial, în anul 1965 la Viena, în cadrul celei de-a 20-a Conferinţe Internaţionale a Crucii Roşii. De atunci, ele sunt citite în deschiderea tuturor reuniunilor oficiale ale Crucii Roşii şi Semilunii Roşii. În cadrul Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii are rolul de a promova şi urmări respectarea principiilor fundamentale de către toate componentele ei. Principiile fundamentale ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie sunt: umanitate, imparţialitate, neutralitate, independenţă, voluntariat, unitate şi universalitate. Aceste şapte principii alcătuiesc un întreg indivizibil. Deşi părţile depind una de cealaltă, fiecare dintre ele are propriul său rol. Ele pot fi privite ca o piramidă care ar fi distrusă dacă una dintre părţile sale s-ar prăbuşi sau ar fi înlăturată. Născută din grija de a ajuta, fără discriminare, răniţii de pe câmpurile de luptă, Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, sub aspectul său internaţional şi naţional, se angajează să prevină şi să aline suferinţele oamenilor în orice împrejurare. Scopul său este acela de a proteja viaţa şi sănătatea acestora şi de a asigura respectarea fiinţei umane. Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie promovează înţelegerea mutuală, prietenia, cooperarea şi o pace durabilă între toate popoarele. Conform principiului umanităţii, orice fiinţă umană aflată în suferinţă, oriunde s-ar afla, trebuie să fie ajutată, chiar dacă acest lucru este dificil de făcut. Scopul Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie este de a proteja viaţa şi sănătatea şi de a asigura respectarea fiinţei umane. Pe timp de pace, protecţia presupune, în principal, prevenirea bolilor, a dezastrelor şi a accidentelor sau înlăturarea efectelor acestora prin salvarea de vieţi omeneşti (de exemplu, prin pregătirea în domeniul acordării primului ajutor). Pe timp de război, protecţia înseamnă asistarea celor protejaţi de dreptul umanitar (de exemplu: civilii, soldaţii răniţi sau prizonierii, care trebuie să primească hrană, să fie protejaţi şi să se bucure de un tratament corect). Umanitatea înseamnă promovarea înţelegerii reciproce, a prieteniei şi a păcii durabile între popoare. În anul 2007, 201 milioane de persoane sau o persoană din 33 de pe planetă au fost afectate de dezastre naturale, reprezentând o creştere de 40% faţă de 2006. Ca răspuns la aceasta, Federaţia Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie a sporit Fondul de urgenţă pentru dezastre de la 10 milioane de franci elveţieni la 25 de milioane de franci elveţieni, pregătind mai mult personal internaţional şi regional pentru dezastre şi încheind parteneriate pentru a dezvolta informaţiile despre climă şi tehnologiile de avertizare timpurie. Crucea Roşie Română este o organizaţie voluntară înfiinţată la 4 iulie 1876. Misiunea Crucii Roşii este îmbunătăţirea vieţii persoanelor vulnerabile, mobilizând puterea umanităţii. Prin reţeaua sa de voluntari din întreg teritoriul ţării, Crucea Roşie Română asistă persoanele vulnerabile aflate în situaţii de dezastre şi de criză. Prin programele şi activităţile sale în beneficiul societăţii, Crucea Roşie Română contribuie la alinarea şi prevenirea suferinţei sub toate formele, protejează sănătatea şi viaţa, asigură respectul faţă de demnitatea umană, fără a face nicio discriminare legată de naţionalitate, rasă, sex, religie, vârstă, apartenenţă militară, socială sau politică. La început, activitatea Crucii Roşii se limita la îngrijirea soldaţilor bolnavi sau răniţi în timp de război, dar, cu timpul, activitatea s-a diversificat. Anul trecut, în România, 1.207 persoane şi 22.000 hectare de teren din 605 localităţi au fost afectate de inundaţii, alunecări de teren sau înzăpeziri. Crucea Roşie Română a intervenit în 35 de judeţe cu ajutoare umanitare şi servicii specifice în caz de dezastre, în valoare de 4.121.674 RON. "Schimbările climatice ne afectează pe toţi, atât la nivel global, cât şi la nivel naţional. Numărul în creştere al zonelor afectate de inundaţii şi secetă din ultimii ani din România este unul dintre subiectele care preocupă, în mod deosebit, Crucea Roşie Română. Pe lângă ajutorul umanitar acordat persoanelor afectate de calamităţi, Crucea Roşie desfăşoară programe de pregătire a populaţiei pentru eventualitatea unor dezastre", a declarat preşedintele Crucii Roşii Române, doamna Mihaela Geoană. Începând din 2005, Crucea Roşie Română a demarat "Campania naţională de prevenire a dezastrelor", al cărei obiectiv principal este îmbunătăţirea capacităţii de reacţie a comunităţilor expuse riscurilor de dezastre. În cadrul acestei campanii, mii de oameni au beneficiat de suport informaţional şi material pentru a dezvolta o adevărată cultură a prevenirii dezastrelor. În fiecare an, pe 8 mai, Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie marchează Ziua Mondială a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii, subliniind rolul angajaţilor şi voluntarilor săi în salvarea de vieţi omeneşti şi în asistarea comunităţilor vulnerabile de pe întreg mapamondul. Crucea Roşie motivează şi pregăteşte oamenii să desfăşoare acţiuni de voluntariat în cadrul comunităţilor în care trăiesc, dar şi la nivel naţional şi internaţional. Voluntarii Crucii Roşii pot fi văzuţi încărcând şi descărcând camioane, oferind primul ajutor, desfăşurând activităţi educative în rândul copiilor şi tinerilor ori bătând pe la porţi în speranţa obţinerii de donaţii în beneficiul celor loviţi de soartă, trecând ştafeta speranţei din generaţie în generaţie. Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie învaţă oamenii să fie oameni, ceea ce ar trebui să învăţăm, în permanenţă, fiecare dintre noi. Un gând bun, de la tribuna Senatului României, pentru toţi aceia care, fie ca angajat, fie ca voluntar, fac posibilă o astfel de mişcare în numele umanităţii. Mulţumesc. (Aplauze în sală.)
	Domnul Alexandru Pereş: Vă mulţumim, doamna senator Doina Silistru.
	Îi ofer cuvântul domnului senator Emilian Frâncu - Grupul parlamentar al PNL, se pregăteşte domnul senator Valentin Calcan, Grupul parlamentar al PD-L. Aveţi cuvântul, domnule senator.
	Domnul Emilian Valentin Frâncu: Mulţumesc, domnule preşedinte de şedinţă. Mai întâi, am de făcut o observaţie. Nu ştiam că domnul senator Radu Feldman Alexandru este aşa de rupt de realitate. Moţiunea de cenzură nu se dezbate astăzi, ci miercuri... Şi acum, declaraţia politică pe care am intitulat-o: "Generaţiei de sacrificiu puţin îi pasă de «generaţia Emo»", şi mă bucur că acolo, sus, la balcon, se află reprezentanţi ai acestei generaţii. Ieri a fost ziua regelui. Tot ieri a fost şi Ziua Adolescentului. Cu o zi mai înainte s-au sărbătorit: Ziua Independenţei, Ziua Victoriei şi Ziua Europei, şi toate acestea la puţin timp după ce abia s-au stins zurgălăii zilei de 1 Mai. Dintre toate zilele amintite, şase la număr, una singură nu s-a bucurat de nicio atenţie din partea actualilor guvernanţi: Ziua Adolescentului, cu toate că marcarea ei în cea de-a doua duminică a lunii mai este obligatorie, conform Legii nr. 197/1997. A fost o biată zi de duminică, la fel ca oricare alta, fără activităţi recreativ-educative şi fără competiţii sportive în aer liber. O zi în care tinerii cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani au strâns la piept punga cu sticksuri şi cu chipsuri şi s-au înghesuit "să socializeze" - ghilimele sunt aici absolut justificate - pe messenger. De ce s-ar obosi actualii guvernanţi să le ofere adolescenţilor, măcar de ziua lor, alternative de petrecere sănătoasă a timpului liber? O parte din generaţia de sacrificiu de odinioară este acum la putere şi, drapată în roşu şi portocaliu, a devenit nepăsătoare faţă de drama "generaţiei Emo", generaţia sacrificată a zilelor noastre. Suntem pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte obezitatea la vârsta adolescenţei? Suntem. Şi atunci, ca să ne menţinem pe această poziţie, este musai să scoatem orele de educaţie fizică din programa şcolară obligatorie - curriculum, după numele său pompos de acum - şi fără competiţii sportive de Ziua Adolescentului, măreţe realizări pentru care se cuvin felicitate două doamne ale căror nume este inutil să le mai pronunţ eu acum, pentru că, oricum, Domniile Lor nu vor intra în istorie la capitolul "mari miniştri". Spectacole de teatru sau de divertisment? Ferit-a Sfântul! Pentru ce să se binedispună miile de adolescenţi săraci? Pentru faptul că Guvernul Boc i-a lăsat fără "Bani de liceu" prin rectificarea bugetară care a tăiat finanţarea acestei burse sociale înfiinţate de fostul Guvern PNL? În niciun caz. De distracţie le arde lor acum, când vor fi nevoiţi să renunţe la şcoală, pentru că părinţii nu mai au cu ce să le plătească rechizitele, cantina şi căminul? Amară ironie pe spinarea unor tineri loviţi de nepriceperea şi nepăsarea actualilor guvernanţi PSD şi PD-L! Un bob zăbavă, dragi adolescenţi uitaţi şi persecutaţi, după alegerile prezidenţiale din toamnă soarta voastră se va schimba în bine, cu o condiţie: părinţii voştri să voteze cu cine trebuie, nu cu aceia care vorbesc mult, dar cărora prea puţin le pasă de voi. Mulţumesc. (Aplauze în sală.)
	Domnul Alexandru Pereş: Mulţumesc, domnule senator. Este o declaraţie politică urmată şi de un îndemn. Să vedem dacă va fi urmat.
	Îi ofer cuvântul domnului senator Valentin Calcan, Grupul parlamentar al PD-L, se pregăteşte domnul senator Florin Constantinescu, Grupul parlamentar al PSD. Aveţi cuvântul, domnule senator.
	Domnul Valentin Gigel Calcan: Mulţumesc, domnule preşedinte. Doamnelor şi domnilor senatori, Declaraţia mea politică este intitulată: "BNR şi Mugur Isărescu confirmă eficienţa măsurilor luate de Guvernul Emil Boc". Ultimele evoluţii economice, măsurate prin date statistice, indică un start al însănătoşirii economice. Astfel, veniturile bugetare colectate în luna aprilie 2009 sunt aproape egale cu cele din luna aprilie a anului trecut şi cel mai important este faptul că programul de încasări al Ministerului Finanţelor Publice este respectat. Banca Naţională a României a luat decizia de reducere a dobânzii de politică monetară de la 10% la 9,5%. Această reducere cu 0,5 puncte procentuale este cu atât mai importantă, în acest moment, având în vedere faptul că ultima reducere a avut loc acum 2 ani, adică în anul 2007. În anul 2008, atunci când economia duduia, după spusele fostului premier Tăriceanu, Mugur Isărescu avea o strângere de inimă privind la politica guvernamentală şi, prudent, responsabil cum îl ştim, prin pârghiile Băncii Naţionale Române, nu a parafat politica Guvernului PNL. Iată că astăzi măsurile luate de Guvernul Emil Boc dau roade. Banca Naţională a României a anunţat faptul că a revizuit în scădere prognoza de inflaţie pe anul 2009, până la 4,4%, de la 4,5%, iar pentru anul 2010, de la 3,2% la 2,8%. O îmbunătăţire se vede la cursul valutar care, în ciuda marilor economişti de televizor ai opoziţiei, ce prevedeau pentru luna mai un curs de schimb de 5 lei sau 6 lei pentru un euro, dar spre bucuria şi pentru binele familiilor care au credite la bănci, pentru binele românilor, leul nostru rămâne în zona de siguranţă, la 4,1-4,2 lei pentru un euro. Potrivit declaraţiei guvernatorului BNR Mugur Isărescu, un lucru este cert: era fluctuaţiilor majore a cam apus. "Vârful presiunilor speculative şi nespeculative asupra cursului de schimb considerăm că a trecut, iar această stabilitate a cursului vine şi pe fondul unei anticipaţii de scădere a inflaţiei, şi considerăm că scăderea inflaţiei se va instala pe o perioadă de câteva trimestre", spunea Mugur Isărescu. De asemenea, există premise ca în perioada următoare băncile să reia creditarea, însă nu pentru consum, ci pentru investiţii. Băncile comerciale din România vor începe să acorde mai multe credite pentru corporaţii în perioada următoare, ca urmare a reducerii ratei dobânzii de politică monetară. În România creditarea nu este blocată, însă, din cauza situaţiei grele prin care a trecut creditarea, România va avea până la sfârşitul anului o nouă ierarhizare în sistemul bancar, este de părere Isărescu. Creditul ipotecar, creditul de investiţii, de câteva luni produse rare pe piaţa bancară, sunt acum stimulate prin deciziile băncii centrale: reducerea cu 0,5 puncte a dobânzii de politică monetară şi excluderea pasivelor în valută ale băncilor cu scadenţă reziduală mai mare de 2 ani din baza de calcul a rezervelor minime obligatorii. Din punctul de vedere al finanţării externe, situaţia este favorabilă. Guvernul Emil Boc a reuşi, într-un termen foarte scurt, obţinerea unui acord cu Fondul Monetar Internaţional fără a fi nevoit să renunţe la promisiunile din campania electorală: menţinerea cotei unice de 16%, a TVA-ului de 19%, şi a perfectat un împrumut cu Comisia Europeană, în valoare de 5 miliarde de euro, acord fără condiţionări politice. Stimaţi colegi, Este evident faptul că obiectivele guvernării Boc încep să fie atinse unul câte unul şi doresc să închei reamintind ce a spus guvernatorul BNR Mugur Isărescu acum câteva zile: "Economia românească s-a angajat pe o traiectorie bună de ajustare şi merge în direcţia cea bună." Mulţumesc. (Aplauze.)
	Domnul Alexandru Pereş: Şi eu vă mulţumesc, domnule senator.
	Are cuvântul domnul senator Florin Constantinescu, Grupul parlamentar al PSD, se pregăteşte domnul senator Mircea Diaconu, Grupul parlamentar al PNL. Aveţi cuvântul, domnule senator.
	Domnul Florin Constantinescu: Mulţumesc, domnule preşedinte. Declaraţia mea politică de astăzi este intitulată "Interesul nostru - salvarea firmelor prin modificarea procedurii de insolvenţă". Stimaţi colegi, Din cauza Acordului de împrumut dintre Guvernul României şi FMI s-a abătut asupra firmelor din Românie o ploaie de măsuri care mai de care mai austere. A fost impus un impozit forfetar. Urmarea: o mulţime de firme se închid, patronii ocărăsc guvernarea, mii de români se înghesuie la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului din Bucureşti şi de peste tot din ţară să-şi rezolve problemele pe care alţii le-au creat. Criza economică nu-i atinge deloc pe cei bogaţi, găsitori întotdeauna ai unor soluţii pentru a-şi proteja milioanele, ci pe "dezmoşteniţii soartei", cum spunea Camil Petrescu. Pentru unii, cei mai mulţi de altfel, firma era toată averea pe care o aveau. S-a interzis deducerea TVA pentru maşini şi s-a decis că este mai bine dacă nu se decontează combustibilul pe firmă, o altă greşeală majoră pentru mediul privat din România, care se află, în aceste momente, în imposibilitatea de a se relansa. În goana după împrumut, în fuga după bani, am pierdut din vedere faptul că am putea suprima concurenţa, am putea face să dispară cererea şi oferta, am lăsa în viaţă doar unele firme-mamut. Doamnelor şi domnilor, Când am vorbit despre nededucerea TVA, vă spuneam că este extrem de important să venim cu idei, cu strategii de relansare şi de salvare a firmelor private din România. Este în interesul nostru, al tuturor, să gândim modalităţi de relansare a economiei naţionale. Winston Churchill afirma că "nu există prietenii şi duşmănii veşnice, ci numai interese veşnice". Cred că sunt în asentimentul tuturor partidelor politice când afirm că salvarea mediului privat trebuie să reprezinte interesul nostru veşnic. Dacă noi, care avem pârghiile legislative de a acţiona, nu facem nimic pentru a salva aceste firme, ce le putem cere celor care plătesc dările cu sârguinţă? Fac apel la toţi liderii de opinie importanţi, fac apel la toţi preşedinţii de partide, fac apel la mass-media şi la cei care mă ascultă în acest moment: trebuie să începem de undeva cu schimbarea legislaţiei existente! Vă propun să ne aplecăm asupra procedurii de insolvenţă, reglementată de Legea nr. 85/2006 şi modificată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 173/2008. Conform legislaţiei, orice creditor, oricât de mărunt, poate declanşa procesul de insolvenţă împotriva unei societăţi foarte puternice, într-un termen foarte scurt, dacă societatea respectivă nu-şi plăteşte datoriile. În acest context, băncile sunt obligate să-şi înceapă executările silite, o procedură, de altfel, destul de urâtă şi greoaie şi pentru societatea respectivă, şi pentru bănci. Numai anul trecut au intrat în insolvenţă peste 14 mii de firme. Vă daţi seama câte vor intra în acest an, când sunt supuse şi apăsate de măsurile impuse de Acordul de împrumut dintre Guvernul României şi FMI? Ceea ce doresc eu să modific, şi vă cer sprijinul tuturor în acest sens, vine în interesul mediului privat din România, dar şi în interesul băncilor. De aceea, în perioada următoare, va trebui să avem discuţii cu reprezentanţii IMM-urilor, dar şi cu reprezentanţii băncilor. Va trebui să cooperăm, chiar dacă suntem în campanie electorală. Vă mulţumesc.
	Domnul Alexandru Pereş: Şi eu vă mulţumesc, domnule senator.
	Are cuvântul domnul senator Mircea Diaconu, Grupul parlamentar al PNL, se pregăteşte domnul senator Petru Filip, Grupul parlamentar al PD-L. Aveţi cuvântul, domnule senator.
	Domnul Mircea Diaconu: Mulţumesc, domnule preşedinte. Doamnelor şi domnilor, Tot pentru că ne-au "întinerit" balcoanele, aş vrea să fac o mică rectificare. Ziua Victoriei, despre care s-a vorbit mai devreme, este pe 9 mai, şi nu pe 10 mai. Cele mai multe dintre doamnele şi domnii senatori ştiu lucrul acesta, poate o excepţie, două. Pe 7 şi 8 s-a semnat, de fapt, capitularea Germaniei naziste, dar Stalin, cunoscutul Stalin, a ţinut neapărat să fie semnată şi de ruşi, şi a mai durat o zi. Deci pe 9 mai... Am închis paranteza. Vedeţi, declaraţia mea politică niciodată nu va putea să poarte un titlu: despre mărţişor, să zicem, sau despre pătrunjel... Îmi este foarte greu să fac lucrul acesta, pentru că sinceritatea mea încearcă a fi maximă faţă de dumneavoastră, şi atunci, evident, voi spune exact ceea ce îmi trece prin cap şi prin suflet ori de câte ori voi sta în faţa dumneavoastră. Dragi colegi, Astăzi vreau să mă explic, chiar să vă dau un anume gen de socoteală, pentru că tocmai am traversat ziua de 9 mai, ziua de 10 mai, zile încărcate de semnificaţii, şi mă refer mai ales la ziua de 9 mai, care a strălucit în peisajul românesc - domnul Varujan Vosganian nu mă ascultă, dar mă va asculta -, a strălucit prin semnificaţiile istorice, mă refer la Ziua Victoriei, la Ziua independenţei noastre. În ziua de 9 mai, pe lângă încărcătura politică pe care toată naţia noastră a gustat-o din plin şi, pe bună dreptate, în toate colţurile ţării, s-a mai întâmplat un lucru care pe mine, personal, m-a chinuit de atunci încoace, vorbesc de ziua de ieri, şi vreau să mărturisesc. Eu am o boală: atunci când lumea devine prea serioasă, prea sobră, dureros de serioasă şi încruntată, îmi vine să pun o piuneză. Asta este o boală, trebuie să recunoaşteţi acest lucru, dar, din păcate sau din fericire, destul de răspândită, iar eu am înţeles regula acestui joc în felul următor: dacă acolo, undeva, departe, în munţii de unde mă trag, Câmpulung - Curtea de Argeş, oamenii sunt cam aşa, sunt hâtri, eu m-am născut acolo, am venit în Bucureşti şi am continuat să fiu ca ei, hâtru. Este ceva cu care mă ocup de 40 de ani. Nu am 40 de ani, de 40 de ani fac lucrul acesta în faţa oamenilor. Am 60 de ani anul acesta. În clipa în care am fost ales de dânşii să-i reprezint, eu am înţeles că trebuie să mă comport ca ei, deci să-i reprezint, să continui să fiu hâtru. Ce s-a întâmplat în ziua de 9 mai? Într-una din apariţiile politice, de data aceasta am apărut şi eu şi a trebuit, colegial, să spun câteva cuvinte. Pentru că aşa am simţit, mi-am adus aminte de ceva ce s-a petrecut în 1990, când, de asemenea, lumea era foarte serioasă, încruntată. Prin pieţe, peste tot, erau foarte încruntaţi şi radicali. Cuvântul de ordine generalizat prin pieţe şi pe străzi era: "Jos Iliescu!" Devenise o sintagmă comună, dacă vreţi. Într-o astfel de împrejurare, în care lumea era sobră, dură, masivă pe această temă, eu, aşa mi-a venit atunci, în 1990, am spus: "Vreau să fac un anunţ - şi asta se referea la multe mii de oameni din faţa mea -, e cumva cineva Ion Iliescu, că îl cheamă cineva jos." A fost o glumă. S-a râs. A fost o glumă, fără discuţie. Această glumă am reiterat-o sâmbătă, de 9 mai, într-o adunare publică, după care am explicat despre ce este vorba. Atunci era 1990, acum este cu totul alt an, şi am vrut să explic, de fapt, că ne aflăm între două paranteze ale epocii Brucan. Anul acesta, pe lângă celelalte sărbătoriri, se împlinesc 20 de ani ai lui Brucan. Ar trebui să-i luăm în seamă, ar trebui să-i analizăm cu înţelepciune, cu mintea întreagă - am evoluat din plin, slavă Domnului! -, deci astăzi este cazul să discutăm deschis aceste lucruri. Aceasta era tema luării mele de cuvânt de sâmbătă. De ce vă spun că de atunci mă roade şi mă chinuieşte? Nu am dormit astă-noapte, pentru că, vă spun foarte sincer, am fost mulţumit de ceea ce mi-a trecut prin cap sâmbătă şi de mesajul pe care am încercat să-l dau, dar pe unul dintre posturile de televiziune de nişă, insist, de nişă!, am văzut figura mea în acel context, şi din gura mea au ieşit două cuvinte: Jos Iliescu! În 2009! Pentru Dumnezeu, atât am simţit, nimic altceva. A fost contribuţia unui regizor de montaj care atât a înţeles el din tot ce am încercat să spun. Este dreptul lui, fără discuţie, dar chinul meu este că m-am simţit ca acel soldat japonez care, timp de 20 de ani după ce s-a încheiat cel de-Al Doilea Război Mondial, într-o insulă din Pacific, încă era în tranşee, cu puşca mitralieră. Nu ştia că se terminase războiul, după 20 de ani! Acum vă spun acest lucru ca să nu cumva să mă credeţi şi dumneavoastră anacronic, îngust, deplasat, aşa cum eu m-am simţit de două zile încoace. Revenind în 2009, închid paranteza Brucan şi mă bucur că suntem aici cu toţii, că vorbim altfel şi sper că din ce în ce mai altfel. Următorul noiembrie va fi o vamă a democraţiei noastre, se vor încheia exact atunci cei 20 de ani şi sper să-i trecem cu bine şi să arătăm exact aşa cum ar trebui să arătăm. O democraţie normală în România. Am un singur amendament... Vedeţi? Meseria de care ştiţi bine că mă ocup de 40 de ani de zile, aşa cum v-am explicat, înseamnă că în fiecare seară trebuie să dai socoteală, să dai examen în faţa unei săli pline, cu pretenţii. Îmbătrâneşti, trec anii şi îţi este din ce în ce mai greu. Nervii îţi sunt întinşi la limită. Riscul este enorm. Cu cât contezi mai mult, cu cât numele tău este mai greu în profesie, cu atât este mai greu să faci faţă. Ţi se cere mai mult, din ce în ce mai mult. E tare greu... Şi nu am făcut ulcer. De necrezut! E miraculos, nu am făcut ulcer profesional. Într-una din zilele în care se terminase plenul nostru, am plecat către teatru şi, foarte curând de când am ieşit pe poartă, a început să mă doară stomacul a ulcer. Cumplit, ca o gaură. Cumplit, din ce în ce mai tare! Se merge greu în Bucureşti, maşinile merg încet-încet şi mă uitam disperat în stânga şi în dreapta după o covrigărie. Aş fi oprit maşina în mijlocul şoselei, cu avaria pusă, şi aş fi luat un covrig să mă liniştesc. Ce se întâmplase? Se întâmplase ceva ce m-a mirat şi mă miră în continuare, apropo de închiderea parantezei Brucan, că aici căzuse la vot - mare lucru! - o lege organică. Se mai întâmplă. Se număraseră voturile şi căzuse. Subiect închis, credeam. Aşa cum a observat şi domnul senator Frunda, care este, totuşi, un specialist incontestabil, mirarea mea nu încetează nici în momentul de faţă, a urmat supunerea la vot a legii de respingere a respingerii. Mirarea mea continuă şi astăzi. Din fericire, o singură dată s-a mai întâmplat acest lucru pe traseu. Sper din tot sufletul ca sărbătorirea în noiembrie a închiderii perioadei Brucan să însemne şi dispariţia acestui gen de practici. Vă mulţumesc şi vă iubesc! (Aplauze.)
	Domnul Alexandru Pereş: Vă mulţumesc, domnule senator. S-ar putea ca astăzi să ne mai întâlnim cu această practică, mai târziu, bineînţeles.
	Domnul Mircea Diaconu (din sală): Iar fac ulcer!
	Domnul Alexandru Pereş: Da, da, luaţi-vă un covrig, vă rog.
	Domnul senator Petru Filip, Grupul parlamentar al PD-L, urmează la microfon doamna senator Minerva Boitan, Grupul parlamentar al PNL.
	Domnul Petru Filip: Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Doamnelor şi domnilor senatori, Dragi colegi, Declaraţia mea politică se intitulează "Descentralizare şi criză". Faptul că dezbaterile la nivel parlamentar fac referiri insistente şi inconsistente la ceea ce interlocutorii din diverse zone politice se înverşunează să numească soluţii de criză reflectă, în realitate, criza de soluţii cu care se confruntă societatea românească, în general, şi clasa politică, în special. Această criză de soluţii explică, în bună măsură, abundenţa abordărilor de tip emoţional, care se rezumă frecvent la o evaluare a consecinţelor de ordin financiar ale crizei actuale, dublată, eventual, de o serie de acuze la adresa incapacităţii instituţionale de a gestiona anumite situaţii punctuale. Orice evaluare lipsită de spirit pătimaş politic ar trebui să ne ofere un acord minimal în această problemă. În aceste momente, mai importantă decât stabilirea unor vinovaţi instituţionali ar trebui să fie preocuparea noastră comună pentru producerea unor mecanisme instituţionale care să diminueze efectele, deja dramatice, ale crizei. Pentru că de această dată nu ne confruntăm cu o criză de context, depăşirea dificultăţilor semnalate la cele mai diverse niveluri implică strategii convergente de acţiune. Din păcate pentru noi toţi, societatea românească tinde parcă să-şi reconfirme, în mod nefericit, originalitatea: momentele grele nu ne unesc, ci ne dezbină mai tare. Pentru că sunt partizanul strategiilor convergente, aş vrea să mă refer, în special, la un spaţiu unde acestea întrunesc acordul formal al întregului spectru politic. La nivelul administraţiei centrale şi locale este nevoie de un efort coerent de depăşire a dificultăţilor generate de criza economică. În centrul acestor eforturi rămâne, cu atât mai mult cu cât parcurgem o perioadă dificilă, procesul de descentralizare. În ultima vreme, discuţiile despre descentralizarea administrativă din România au fost caracterizate mai degrabă de entuziasm decât de luciditate. O abordare pragmatică a descentralizării ar trebui să debuteze cu o analiză pragmatică a datelor problemei. Ar trebui să stabilim exact în ce măsură ambele părţi implicate în proces sunt pregătite pentru a face acest pas important şi necesar. Trebuie să recunosc că, pe un fond de criză, competiţia pentru resurse financiare dintre administraţia locală şi cea de la centru nu constituie o premisă favorabilă accelerării procesului de descentralizare. Pe fondul acestei concurenţe pentru accesul la resurse, cele două părţi sunt gata să producă argumente de tip acuzaţie la adresa capacităţii reale de a gestiona situaţia. Pe de o parte, de la nivel central este acuzată frecvent incapacitatea administraţiilor locale de a gestiona profesionist problemele de administraţie apărute în sânul comunităţilor locale, în vreme ce administraţiile locale sunt nemulţumite de ineficienţa programelor de sprijin şi, mai ales, de tendinţa centrului de a limita alocările bugetare şi de a centraliza o serie de taxe care, în virtutea unei alte filozofii bugetare, completau veniturile administraţiilor locale. Pot fi desigur invocate realităţi care confirmă acest punct de vedere. E de notorietate eşecul înregistrat prin trecerea CET-urilor din marile oraşe în administrarea comunităţilor locale. În aceeaşi ordine de idei, a devenit destul de limpede faptul că, în timp, din cauza condiţiilor de restricţie salarială impuse de perioada de criză, administraţiile locale din micile oraşe de provincie vor avea mari dificultăţi cu recrutarea unor funcţionari cu expertiză sau specialişti. Penuria de resurse materiale şi umane va afecta, în continuare, performanţa administraţiilor la nivel local. Trebuie să ne întrebăm cu toată responsabilitatea, în contextul dificultăţii de a recruta funcţionari cu înalt nivel de competenţă, dacă filozofia legii privind autonomia locală nu ar trebui revăzută. Probabil că, într-o primă etapă, ar fi benefic şi de dorit ca intervenţia nivelului central să nu se limiteze doar la nivel de recomandare şi suport tehnic, ci şi printr-o implicare mai riguroasă în planul constituirii şi alocării domeniale a resurselor bugetare. Pentru a nu transforma subsidiaritatea şi descentralizarea în concepte golite de conţinut şi pentru a nu pune sub semnul întrebării seriozitatea procesului de descentralizare, este nevoie de reluarea dezbaterii pe un ton mult mai pragmatic. Pentru că nici la nivel central, nici la nivel local nu există un acord clar privitor la o formulă optimă de descentralizare, ar trebui să reflectăm mai atent la posibilitatea etapizării acestui proces şi la stabilirea unor termene realiste pentru fiecare dintre aceste etape. În mod concret, este momentul să vedem dacă actuala etapă permite un regim tranzitoriu de tip descentralizare administrativă sau tutelă administrativă. Este de presupus că, pe perioada crizei, o descentralizare tehnică poate fi pasul premergător construcţiei pe plan local a unei administraţii publice diferite de cea de stat, a descentralizării administrative efective. Pentru a stimula spiritul de iniţiativă individuală şi pentru a dezvolta sistemul de libertate locală, interesul pentru binele obştesc, care determină dezvoltarea durabilă a colectivităţilor umane, este necesar ca aceste autorităţi locale să fie reprezentante ale colectivităţilor locale, şi nu reprezentante ale statului plasate în fruntea colectivităţii. Existenţa nevoilor şi intereselor locale presupune, în egală măsură, existenţa unor mijloace materiale de realizare a acestora. Se impune, deci, regândirea cadrului legal de constituire a acestor resurse, cu atât mai mult cu cât confruntarea cu condiţiile de criză este mai acută în sânul colectivităţilor locale. Pe fondul limitărilor la nivelul resursei umane, pe care le acuză administraţiile din zonele rurale sau din oraşele mici, este oarecum firesc ca autorităţile publice centrale să-şi rezerve dreptul de a supraveghea activitatea colectivităţilor locale, exercitând asupra acestora un anumit tip de control. Este momentul să discutăm, în termeni transparenţi, despre forma şi cadrul legal în care controlul de acest tip poate fi exercitat. În acest sens, nu cred că este nevoie de elaborarea unui nou eşafodaj principial. Mi se pare demn de interes cazul Japoniei, care a recurs la reconstrucţia administrativă într-o situaţie economică dificilă. Această reconstrucţie apărea necesară pe fondul crizei petroliere din 1973 şi consecinţelor acesteia. Unul dintre rezultatele acestei crizei a fost deficitul public imens. În vederea diminuării acestor efecte, a fost înfiinţat Consiliul special pentru întărirea reformei administrative. Cooperarea dintre autorităţile locale şi cele centrale caracterizează această perioadă din istoria Japoniei. Cred că nu ar fi deloc lipsit de importanţă dacă un asemenea organism, eventual gestionat cu sprijinul mediilor academice specializate, ar funcţiona şi în România. Sigur că o radiografie realistă a crizei nu reprezintă, în sine, o soluţie de criză şi politicienii nu sunt vinovaţi pentru o stare de lucruri pe care nimeni nu ar fi dorit-o. Ceea ce trebuie să fie mult mai clar pentru colegii parlamentari şi pentru fiecare român este un lucru destul de simplu: dacă criza globală nu ocoleşte astăzi pe nimeni şi nicio formă de management responsabil nu poate trece sub tăcere efectele ei, înseamnă că diferenţa dintre comunităţile inteligent guvernate şi bine administrate este dată de felul în care decidenţii sunt în stare să răspundă provocărilor ei. Vă mulţumesc.
	Domnul Alexandru Pereş: Vă mulţumesc, domnule senator.
	Are cuvântul doamna senator Minerva Boitan, Grupul parlamentar al PNL. Am o rugăminte la doamna senator şi la ceilalţi colegi, să încercaţi să concentraţi expunerile pentru a putea intra în celelalte subiecte din ordinea de zi. Vă mulţumesc. Vă rog, doamna senator.
	Doamna Minerva Boitan: Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Voi vorbi pe scurt, aşa cum mi-aţi spus, despre triumviratul Guvern - elev - profesor. Definit ca o asociere între trei conducători, triumviratul are scopul de a administra ceva în comun. Începând chiar cu Republica Romană - şi noi toţi ştim -, s-a dovedit că triumviratul este o soluţie teoretică foarte bună, dar care, în practică, declanşează chiar şi războaie civile. În România este foarte bine regăsit în balada "Mioriţa". Urmărind cu atenţie ce se întâmplă în ecuaţia revendicărilor din învăţământ, am realizat că ni se prezintă un triumvirat Guvern - elev - profesor a cărui acţiune comună ar trebui să conducă la creşterea performanţelor învăţământului românesc, şi pentru aceasta profesorii trebuie să fie bine pregătiţi şi bine plătiţi, infrastructura şcolară să fie corespunzătoare, elevii bine pregătiţi, iar Guvernul capabil să gestioneze eficient cele de mai sus. Dar care este realitatea? Pentru a nu ştiu câta oară, o categorie profesională cu înaltă pregătire, cea a dascălilor, este păcălită cu nişte promisiuni deşarte şi ireale. Elevii asistă neputincioşi şi participă pasiv la un conflict pe care nu ei l-au generat. Ei văd că Guvernul nu-şi respectă promisiunile, că dascălii sunt păcăliţi, că în ţara noastră poţi minţi şi nu te pedepseşte nimeni, poţi promite şi nu te obligă nimeni să-ţi respecţi promisiunea, poţi fura şi nu te ceartă nimeni şi că Guvernul se plimbă pe cai albi, cu pletele fluturându-i în vânt - adevărată lecţie de viaţă, domnilor, care 16 vă motivează să desfiinţaţi şi orele de dirigenţie, fiindcă, evident, nu-şi mai au obiectul muncii. Francezul spune "Qui se ressemble s'assemble." şi că intelectualul este de stânga. Probabil că şi la noi este la fel, altfel nu pot înţelege apetitul profesorilor pentru mimica electorală a celor care mint fără a face vreo grimasă. Această apetenţă a devenit un fel de pasiune care, imediat după cununie, degenerează în criză conjugală cu laitmotivul "ne daţi, ori nu ne daţi?" Domnilor guvernanţi şi domnilor profesori, Între voi se află totuşi elevul, care nu se poate dezvolta normal în această atmosferă de incertitudine. Sunt convinsă că, dacă ar fi fost întrebaţi în luna noiembrie, chiar şi elevii v-ar fi spus că nu se poate asigura o majorare cu 50% a salariilor în învăţământ! În calitate de profesor universitar, doamna ministru Andronescu considera că e necesară o majorare a salariilor de la 50% până la 70% pentru profesorii universitari. După o jumătate de an, Domnia Sa spune că se poate trăi şi aşa. Ministrul Marga a început reforma învăţământului, ministrul Adomniţei a început, masiv, reabilitarea infrastructurii. Şi după primul, şi după al doilea, a urmat doamna Ecaterina Andronescu şi le-a blocat. Doamnă, nu este cazul să vă hotărâţi şi să ne spuneţi şi nouă ce gânduri aveţi? Într-o ţară cu minima moralia şi cu un dram de decenţă, un astfel de comportament nu mai generează greve, ci, direct, demisii. Sigur, există şi varianta mioritică în care începem să ne jelim şi să ne pregătim de înmormântare. Un lider de sindicat afirma recent că a luat ca model în stabilirea salariilor o lege din 1941. Dacă tot ne întoarcem în timp, vă sugerez să mai coborâm puţin, până la o perioadă în care reforma în învăţământul românesc a generat o elită intelectuală recunoscută în Europa interbelică. Elevul de azi este alergat între tot felul de curricule care de care mai fanteziste, este interpus între un sector public neperformant şi un sector privat aflat, în parte, în ilegalitate. Domnilor guvernanţi, Luaţi măsurile necesare pentru sprijinirea învăţământului. Acolo se află copiii noştri, acolo este viitorul ţării, acolo este brandul de ţară în care putem investi milioane de euro fără nicio reţinere. Guvernele vin, pleacă, revin, dar scurgerea anilor este irepetabilă. Vă mulţumesc, domnule preşedinte.
	Domnul Alexandru Pereş: Mulţumesc, doamna senator.
	Domnul senator Ovidiu Marian, Grupul parlamentar al PD-L - vă rog, aveţi trei minute, domnule senator -, urmează domnul senator Câmpanu Liviu, Grupul parlamentar al PNL, tot trei minute. Aveţi cuvântul, domnule senator.
	Domnul Ovidiu Marian: Mulţumesc, domnule preşedinte. Stimaţi colegi, Declaraţia politică face referire la Acordul de împrumut dintre Guvernul României şi Fondul Monetar Internaţional, cu atât mai mult cu cât contextul în care se desfăşoară acum este dat de prima tranşă care a fost virată de FMI. Economia României nu mai este singură. Suntem parte a unui sistem economic în care valorile şi produsele circulă fără graniţă. Riscurile şi câştigurile acestui sistem sunt comune. Riscul este că, atunci când o criză loveşte sistemul, ea se simte peste tot, inclusiv la noi acasă. Avantajul este că nimeni nu mai este silit să răspundă singur în faţa crizei. Economia românească se poate bizui acum pe solidaritatea instituţiilor internaţionale. În acest sens, s-au încheiat o serie de acorduri cu instituţiile internaţionale, ţinând seama de nevoile prezente şi viitoare ale dezvoltării noastre economice. Acordul de împrumut dintre Guvernul României şi FMI a fost încheiat pe următorii doi ani şi va aduce în rezerva Băncii Naţionale a României 12,9 miliarde de euro. Aceşti bani au o destinaţie precisă: stabilitatea economiei. Aceşti bani vor împiedica o scădere a cursului leului şi vor fi puşi, astfel, în serviciul omului de rând. O scădere a cursului leului ar avea efecte grave pentru toată lumea. O parte a populaţiei, cu credite la bănci, nu ar mai putea plăti, băncile nu ar mai acorda împrumuturile necesare firmelor, iar acestea din urmă nu ar mai putea plăti salariile angajaţilor. Împrumutul de la FMI va sprijini moneda naţională şi va preveni pericolele de care am vorbit. Sprijinind poziţia leului, împrumutul de la FMI va preveni, de asemenea, creşterea inflaţiei şi va apăra, astfel, puterea de cumpărare a populaţiei. O altă consecinţă pozitivă pe care o aduce Acordul de împrumut dintre Guvernul României şi FMI este relansarea operaţiilor de creditare a firmelor şi întreprinderilor, fără de care economia nu poate funcţiona. Banca Naţională a fost deja în măsură să reducă dobânda, o măsură care va încuraja băncile să acorde credite întreprinderilor. Vor putea fi, de asemenea, relaxate condiţiile de acordare a creditelor. Aceste măsuri vor debloca activitatea întreprinderilor şi vor apăra, astfel, indirect, locurile de muncă şi veniturile oamenilor. În acest fel, Acordul de împrumut dintre Guvernul României şi FMI întăreşte credibilitatea economiei româneşti şi încurajează investiţiile străine. Vorbind la modul general, acordul cu FMI va consolida poziţia economică a României şi - lucru foarte important - va apăra locurile de muncă şi veniturile familiilor de consecinţele crizei. Guvernul condus de Emil Boc va menţine direcţia pe care s-a angajat: reducerea cheltuielilor birocratice, o relaţie directă între salarii şi calitatea muncii în sectorul bugetar şi investiţii care să creeze locuri de muncă. Aceste cerinţe nu pot fi înlocuite de un împrumut. Ele sunt datoria guvernării şi trebuie susţinute de voinţa şi răspunderea politică ale PD-L şi PSD. Trebuie să traversăm acest moment în mod solidar. La nivel politic, suntem obligaţi să guvernăm ca un singur partid. Nu vom reuşi acest lucru dacă un partid guvernează, iar celălalt frânează, sau dacă numai unul îşi asumă răspunderea guvernării, şi celălalt se comportă ca şi cum ar fi în opoziţie. Mulţumesc.
	Domnul Alexandru Pereş: Şi eu vă mulţumesc.
	Stimaţi colegi, vă rog să luaţi loc în sală. Daţi un exemplu negativ oaspeţilor noştri. Vă rog, domnule senator, aveţi trei minute. Se pregăteşte domnul senator Tudor Udriştoiu.
	Domnul Liviu Câmpanu: Stimaţi colegi, Declaraţia mea politică se numeşte "Acelaşi Băsescu". Hotărât lucru, preşedintele Băsescu pare decis să-i ţină în corzi pe români sau, mai bine zis, să le verifice rezistenţa la stres. Cum altfel am putea caracteriza ieşirile sale publice din ultima vreme, când ba ne spune, în spiritul bine-cunoscutei sale consecvenţe, că se mai gândeşte dacă va candida la prezidenţiale, ba le cere institutelor de sondaj să-l treacă la zero până se va decide asupra participării sale pentru un nou mandat. Şi iată că, deunăzi, după ce şi-a făcut apariţia - aşa-zis neaşteptată - la festivitatea de lansare a candidaţilor PD-L pentru europarlamentare, a venit şi anunţul, ce-i drept formulat în stilul său personal, citez: "Spre nesatisfacţia unora, vreau să spun că o să umblu mult prin ţară în perioada următoare, nu pentru că aş fi în campanie electorală, ci pentru că îmi place să umblu printre oameni". Emoţionant, nu-i aşa? Tot dragostea pentru români îl va mâna pe domnul preşedinte în vizite de lucru pe şantiere - oare când am mai văzut noi un film de genul acesta? -, unde Domnia Sa pretinde că vrea să verifice cum vor fi investite cele 9 miliarde de euro din buget. Iarăşi vreţi să ne păcăliţi, domnule preşedinte, pentru că ar trebui să ne spuneţi limpede că dumneavoastră deja sunteţi în campanie electorală, şi în campanie electorală pe bani publici. Stimaţi colegi, Devine evident faptul că preşedintele, după cei aproape cinci ani de mandat, a devenit mai sentimental. Cel puţin astfel şi-a motivat Domnia Sa prezenţa la lansarea candidaţilor PD-L pentru Parlamentul European. Citez: "Am venit la dumneavoastră, în primul rând, având în vedere legătura sentimentală cu partidul din care provin". Şi a mai spus domnul preşedinte că a venit la lansarea candidaţilor PD-L pentru că este singurul partid care nu-şi înjură preşedintele. Şi a lăsat ambiguitatea să plutească... Probabil, trebuia să sublinieze Domnia Sa, pentru unii PD-L-işti mai nemulţumiţi, că este, într-adevăr, preşedintele PD-L-ului. După această introducere cvasilacrimogenă, domnul Băsescu, invocând spectrul nefast al crizei economice, a trecut la ceea ce crede dumnealui că ştie să facă mai bine, adică să dea indicaţii Guvernului. Aşa că a spus PD-L-iştilor că au trei legi de adoptat, că, indiferent de criză, trebuie să ducă reformele la bun sfârşit şi că Domnia Sa rămâne optimist. Preşedintele a ţinut să facă şi un apel la solidaritate, pentru că "din criză" - spunea Domnia Sa - "ieşim împreună, toţi cei 21 milioane, ori nu ieşim niciunul". Aşa să fie, domnule preşedinte? Cu alte cuvinte, pentru eşecul eventual al gestionării crizei de către Guvernul pe care îl păstoriţi dumneavoastră vor fi vinovaţi toţi românii? Adică, aşa cum aţi responsabilizat întreaga clasă politică pentru eroarea dumneavoastră de a fi promulgat legea salarizării profesorilor, vreţi să transferaţi incompetenţele Guvernului Boc asupra întregii naţii? Slavă Domnului, nu mai avem mult până la viitoarele alegeri prezidenţiale şi nu sunt convins că nu avem nevoie de un preşedinte-jucător, dar sunt convins că nu avem nevoie de un preşedinte jucăuş. Vă mulţumesc.
	Domnul Alexandru Pereş: Şi noi vă mulţumim, domnule senator, pentru această radiografie a ultimelor două zile ale preşedintelui Traian Băsescu.
	Urmează domnul senator Tudor Udriştoiu, Grupul parlamentar al PD-L, şi se pregăteşte doamna senator Mihaela Popa, Grupul parlamentar al PD-L. Trei minute, vă rog. Aveţi cuvântul, domnule senator.
	Domnul Tudor Udriştoiu: Mulţumesc. Cred că ar fi bine totuşi să ne înscriem mai devreme pe listă, ori să fie o repartizare mai echilibrată. Aş avea această rugăminte. O să dau nişte telegrame doar...
	Domnul Alexandru Pereş: Domnule senator, vă rog, stabiliţi cu liderul de grup. Sunt 34 de minute, dar, dacă un coleg de-al nostru vorbeşte 15 minute din acest timp, vă daţi seama că următorii zece au posibilitatea să vorbească un minut sau două minute. Vă rog.
	Domnul Tudor Udriştoiu: Vă mulţumesc. Titlul declaraţiei politice este "15 Mai - Ziua Internaţională a Familiei". Această zi a fost stabilită printr-o rezoluţie a Adunării Generale a Naţiunilor Unite din 1993. Aş spune că ONU conferă, printr-o asemenea decizie, încă o recunoaştere internaţională a rolului esenţial pe care îl joacă sau ar trebui să îl joace familia în evoluţia societăţii, invitând, în acelaşi timp, statele lumii să asigure familiilor şanse şi condiţii pentru a face faţă problemelor din ce în ce mai complexe ale epocii contemporane. Am mai vorbit şi altădată despre clasamente. În raportul publicat de organizaţia britanică "Child Poverty Action Group", ţara noastră se află din nou pe locul 25 din 29 de ţări evaluate - statele UE plus Islanda şi Norvegia. După cei 43 de indicatori, grupaţi în şapte domenii, România se plasează pe locul 27, de data aceasta din 29, atât în ceea ce priveşte starea de sănătate, cât şi în ceea ce priveşte educaţia copiilor. Unul dintre fenomenele îngrijorătoare este cel al copiilor rămaşi singuri acasă prin plecarea părinţilor în străinătate. Pe de altă parte, datele Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei cu privire la violenţa în familie arată că în România numărul total de cazuri de violenţă în familie, înregistrate şi raportate în 2004-2008, se ridică la 47.334, cu 677 de decese. Nu mai reiau ce a spus domnul David în legătură cu evoluţia demografică. Suntem în al douăzecilea an de declin. Aş vrea să subliniez că Subcomisia pentru populaţie şi dezvoltare a Senatului şi-a propus să asigure susţinerea parlamentară necesară pentru promovarea unor măsuri urgente de contracarare a provocărilor demografice. Pentru a avea succes, un atare demers presupune acţiuni coerente, la scară naţională, un efort comun de elaborare a unor soluţii pe termen mediu şi lung. Venind în întâmpinarea acestui obiectiv - subliniez acest anunţ -, Subcomisia pentru populaţie şi dezvoltare va organiza în ziua de 17 iunie 2009, sub înaltul patronaj al preşedintelui Senatului, o dezbatere privind viitorul demografic al României. Această manifestare va avea loc în contextul unei reuniuni aniversare prin care dorim să marcăm împlinirea a 35 de ani de la Conferinţa mondială a populaţiei, organizată de Naţiunile Unite la Bucureşti, în 1974. Scopul demersului nostru este acela de a reuni principalii factori implicaţi în problematica demografică pentru un schimb de opinii despre situaţia actuală şi perspectivele evoluţiei populaţiei României şi, mai ales, pentru identificarea unor soluţii viabile de stabilizare a situaţiei demografice. În opinia noastră, primul pas ar fi elaborarea unei strategii naţionale privind populaţia şi dezvoltarea, care să permită o implementare realistă, coerentă şi de largă perspectivă. Vă mulţumesc. (Prezentăm în continuare textul integral al declaraţiei politic.) Ziua Internaţională a Familiei a fost stabilită pe 15 mai printr-o rezoluţie a Adunării Generale a Naţiunilor Unite din 1993. Prin această decizie cu valoare simbolică, ONU conferă încă o recunoaştere internaţională a rolului esenţial pe care îl joacă familia în evoluţia societăţii, invitând, în acelaşi timp, statele lumii să asigure familiilor şanse şi condiţii pentru a face faţă problemelor din ce în ce mai complexe ale epocii contemporane. În 2009 sloganul Zilei Internaţionale a Familiei este "Mame şi familii - provocări într-o lume în schimbare". Această sărbătoare poate deveni un prilej de evaluare a perspectivelor pe care le au tinerii din România de a-şi întemeia o familie, de a avea copii şi de a le oferi acestora un mediu de viaţă sănătos, propice unei dezvoltări armonioase. În acest sens, în raportul publicat de organizaţia britanică Child Poverty Action Group ţara noastră se află pe locul 25 din 29 de ţări evaluate - statele UE, plus Islanda şi Norvegia - în ceea ce priveşte bunăstarea tinerilor şi copiilor acestora. Studiul a folosit 43 de indicatori, grupaţi în 7 domenii: stare de sănătate, bunăstare subiectivă, relaţii interumane, situaţie materială, educaţie, comportament şi riscuri, locuinţă şi mediu. În ierarhiile pe domenii, România se plasează pe locul 27, din 29, atât în ceea ce priveşte starea de sănătate - principalii indicatori au fost mortalitatea infantilă, rata imunizărilor pentru bolile copilăriei, comportamente sănătoase precum exerciţiul fizic, consumul de fructe sau spălatul pe dinţi -, cât şi în ceea ce priveşte educaţia copiilor - principalii indicatori au fost: rezultate şcolare la materiile de bază, frecvenţa şcolară, rata abandonului şcolar, procentul copiilor aflaţi în afara sistemului de învăţământ. Trebuie precizat că, din cauza lipsei informaţiilor, situaţia copiilor români nu a putut fi evaluată din punctul de vedere al resurselor materiale şi, respectiv, al locuinţei şi mediului. Unul dintre cele mai îngrijorătoare fenomene este cel al copiilor rămaşi singuri acasă prin plecarea părinţilor în străinătate. La ora actuală, numărul oficial al copiilor rămaşi singuri acasă după ce unul sau ambii părinţi sunt la muncă peste hotare este de 100.000. Neoficial însă, numărul lor se pare că este de trei ori mai mare. Autorităţile nu pot evalua exact situaţia, pentru că părinţii care migrează nu declară în grija cui îşi lasă copiii. O parte dintre aceştia, odată lipsiţi de supraveghere, au abandonat şcoala şi/sau au îngroşat rândurile delincvenţilor juvenili. Un studiu naţional Gallup pentru UNICEF, realizat în 2008, arăta că plecarea ambilor părinţi, în special în cazul copiilor de vârstă mică, ca şi contextul socio-economic deficitar la nivel familial şi comunitar se constituie în principali factori favorizanţi pentru situaţii de vulnerabilitate. Nevoia unor măsuri de protecţie a copiilor separaţi de familii ca urmare a migraţiei părinţilor este astăzi mai acută ca oricând. Implementarea unor politici sociale eficiente în acest domeniu presupune revizuirea legislaţiei, o reală colaborare între instituţiile statului cu atribuţii în apărarea copilului şi protecţia familiei, dezvoltarea serviciilor comunitare, monitorizarea copiilor cu părinţi migranţi, dar şi a fenomenului migraţiei în ansamblul său, cel puţin din perspectiva impactului pe care îl are asupra copiilor. Datele Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei cu privire la violenţa în familie arată că în România numărul total de cazuri de violenţă în familie, înregistrate şi raportate în perioada 2004-2008, se ridică la 47.334, cu 677 de decese, sub realitate. Pe de altă parte, experţii în demografie confirmă că România a intrat în al 20-lea an de declin al populaţiei. Din 1990, populaţia ţării noastre a scăzut cu aproape 1,5 milioane de locuitori şi nu există perspective de stopare a acestei scăderi. Dimpotrivă, tendinţa va continua şi în anii următori. Practic, România se confruntă cu o criză demografică latentă, determinată de 3 factori majori: fertilitatea scăzută (valoarea de 1,3 copii pentru o femeie este insuficientă pentru a asigura înlocuirea generaţiilor); migraţia externă (majoritatea celor plecaţi la muncă în străinătate au vârste între 20 şi 40 de ani, vârste optime pentru a aduce pe lume copii); mortalitatea generală (deşi s-a stabilizat după 2000, înregistrează încă valori ridicate). În consecinţă, populaţia este îmbătrânită şi creşte raportul de dependenţă a vârstnicilor faţă de persoanele adulte. O asemenea situaţie reprezintă o gravitate deosebită, deoarece populaţia reprezintă elementul central în definirea şi structurarea oricărei strategii de dezvoltare socio-economică durabilă. În paranteză fie spus, dacă ar exista pentru aceste domenii, ca şi pentru altele, aceeaşi preocupare ca pentru fotbal şi activitatea DNA, probabil că ar fi posibilă şi găsirea unor soluţii pentru copii şi tineret, educaţie, evoluţie demografică. Subcomisia pentru populaţie şi dezvoltare a Senatului şi-a propus să asigure susţinerea parlamentară necesară pentru promovarea unor măsuri urgente de contractare a provocărilor demografice cu care se confruntă România. Pentru a avea succes, un atare demers presupune acţiuni coerente, la scară naţională, un efort comun de elaborare a unor soluţii pe termen mediu şi lung, cu participarea tuturor factorilor responsabili - Parlament, Guvern, Preşedinţie, societate civilă. Venind în întâmpinarea acestui obiectiv, Subcomisia pentru populaţie şi dezvoltare va organiza în ziua de 17 iunie 2009, sub înaltul patronaj al preşedintelui Senatului, o dezbatere privind viitorul demografic al României. Această manifestare va avea loc în contextul unei reuniuni aniversare prin care dorim să marcăm împlinirea a 35 de ani de la Conferinţa mondială a populaţiei, organizată de Naţiunile Unite la Bucureşti, în 1974. Sperăm că vor răspunde invitaţiei noastre reprezentanţi din partea comisiilor parlamentare pentru muncă, familie şi protecţie socială, sănătate, educaţie, egalitate de şanse, ai Executivului şi Preşedinţiei, ai societăţii civile şi mediului academic, alături de oficiali ai Comisiei Europene, ONU, Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie şi Forumului Parlamentar European pentru Populaţie şi Dezvoltare. Scopul demersului nostru este acela de a reuni principalii factori implicaţi în problematica demografică pentru un schimb de opinii despre situaţia actuală şi perspectivele evoluţiei populaţiei României şi, mai ales, pentru identificarea unor soluţii viabile de stabilizare a situaţiei demografice. În opinia noastră, primul pas ar fi elaborarea unei strategii naţionale privind populaţia şi dezvoltarea, care să permită o implementare realistă, coerentă şi de largă perspectivă.
	Domnul Alexandru Pereş: Şi eu vă mulţumesc pentru înţelegere, domnule senator.
	Are cuvântul doamna senator Mihaela Popa, Grupul parlamentar al PD-L, şi se pregăteşte domnul senator Dumitru Oprea, ultimul vorbitor de la Grupul parlamentar al PD-L. Aveţi cuvântul, doamna senator.
	Doamna Mihaela Popa: Mulţumesc, domnule preşedinte. Stimaţi colegi, Nu voi citi întreaga declaraţie politică, ci doar supun atenţiei dumneavoastră o temă care a generat atitudini şi măsuri concrete la nivel european, o temă pe care, în calitate de europarlamentar, am ridicat-o şi fostului ministru al educaţiei Cristian Adomniţei, şi anume sănătatea copiilor noştri prin sport. Am propus atunci, şi propun acum, din nou, ca în învăţământul primar să se introducă o oră de educaţie fizică şi sport în fiecare zi, aşa cum fac ţările nordice, aşa cum fac toate ţările democratice. Câteva argumente. Educaţia fizică urmăreşte pregătirea copiilor noştri pentru un stil de viaţă sănătos, transmiţându-le valori sociale importante ca: autodisciplina, solidaritatea, autodepăşirea, respectul pentru adversar, spiritul de echipă, toleranţa şi sportivitatea. Aş vrea să mai aduc în prim-plan încă un lucru evident, şi anume că, pentru prima dată, noul tratat al Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona, include sportul printre domeniile prioritare, dar, mai mult, consideră sportul un fenomen social, şi trebuie să ţinem cont de acest lucru, având în vedere că România este o ţară a Uniunii Europene. Vă mulţumesc. (Aplauze) (Prezentăm în continuare textul integral al declaraţiei politice) Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor senatori, A devenit un fapt de necontestat că educaţia este motorul unei naţiuni. În calitate de senator în Parlamentul României, dar şi de cadru didactic cu o experienţă de 25 de ani în domeniu, vă supun atenţiei o temă care a generat atitudini şi măsuri concrete la nivel european. Consider că ţara noastră, ca stat membru într-o Europă unită, trebuie să se înscrie pe acelaşi traseu prin politicile pe care le dezvoltă şi le promovează inclusiv în domeniul educaţiei. Conform datelor statistice, un sfert dintre copiii Uniunii Europene sunt afectaţi de modul de viaţă sedentar şi de alimentaţia nesănătoasă. De aici rezultă un risc crescut de îmbolnăvire de hipertensiune, diabet, afecţiuni ale ficatului sau boli cardiace. În contextul creşterii îngrijorătoare a numărului de copii obezi la nivelul continentului, Parlamentul European a adoptat în anul 2007, cu o largă majoritate de voturi, Raportul, elaborat de către europarlamentarul Pál Schmitt, privind rolul sportului în educaţie. Prin acest raport, s-a stabilit obligativitatea introducerii a cel puţin trei ore de sport pe săptămână în programele educaţionale din ciclul primar şi secundar, iar la nivel academic un grad mai mare de integrare între sport şi celelalte cursuri. De asemenea, raportul subliniază că educaţia fizică urmăreşte pregătirea copiilor pentru un stil de viaţă sănătos, transmiţându-le valori sociale importante ca: autodisciplina, solidaritatea, autodepăşirea, respectul pentru adversar, spiritul de echipă, toleranţa şi sportivitatea. Se subliniază faptul că în societatea noastră multiculturală sportul trebuie să facă parte din educaţia formală şi informală, cercetările arătând că activitatea fizică regulată îmbunătăţeşte starea psihică, având, totodată, efecte benefice asupra capacităţilor de învăţare. Toate acestea trebuie să determine o creştere a rolului deţinut de sport în educaţie şi formare, nicidecum o diminuare a acestuia. Totodată, educaţia fizică predată în şcoli şi sportul, în general, reprezintă un instrument eficient pentru integrarea socială a grupurilor defavorizate şi pentru dialogul multicultural, jucând un rol activ în combaterea discriminării, intoleranţei şi violenţei. Ca atare, Parlamentul European a invitat statele membre să elimine barierele din calea participării la educaţia fizică, determinate de gen, religie sau etnie, şi să garanteze şi pentru copiii cu dizabilităţi posibilitatea participării la educaţia fizică, aceasta fiind esenţială pentru dezvoltarea lor. Uniunea Europeană încurajează, astfel, statele membre să-şi modernizeze şi să-şi îmbunătăţească politicile privind educaţia fizică şi sportul, asigurându-se că există în şcoli un echilibru între activităţile fizice şi cele intelectuale. De asemenea, statele sunt sprijinite să investească în calitatea amenajărilor sportive din şcoli şi centre de antrenament şi să ia măsurile necesare pentru a face ca bazele sportive şi programa de învăţământ să fie accesibile tuturor elevilor, inclusiv celor cu dizabilităţi. În acelaşi timp, trebuie promovată o gamă largă de activităţi sportive, în aşa fel încât toţi elevii să aibă o şansă reală de a practica diferite sporturi. Având în vedere faptul că noul tratat al Uniunii Europene - Tratatul de la Lisabona - include, pentru prima dată, sportul printre domeniile prioritare ale Uniunii Europene şi ţinând cont de statisticile îngrijorătoare care plasează România pe locul 3 la nivel european în ceea ce priveşte obezitatea la femei şi copii şi pe locul 4 la obezitate în rândul bărbaţilor, se impun de urgenţă promovarea educaţiei fizice şi promovarea sportului de masă. Este necesară transpunerea în legislaţia naţională a prevederilor din raportul adoptat de Parlamentul European, mai precis instituirea obligativităţii a minimum trei ore de educaţie fizică pe săptămână în şcoli, asigurarea participării la programele de educaţie fizică a persoanelor defavorizate, precum şi creşterea numărului de săli de sport şi îmbunătăţirea bazei materiale a acestora. Mai mult, deoarece practicarea zilnică a activităţilor fizice de la o vârstă fragedă favorizează dezvoltarea corectă şi armonioasă a organismului, precum şi formarea unei personalităţi echilibrate, propun introducerea unei ore de educaţie fizică pe zi în învăţământul primar. În aceste condiţii, bugetul alocat nu este afectat, deoarece aceste ore pot fi efectuate de către învăţătorul de la clasă. Tinerele talente din toate domeniile, inclusiv din cel sportiv, trebuie descoperite la timp. Având în vedere faptul că ţara noastră merită să-şi recâştige locul obţinut cândva prin rezultatele sportive de excepţie la nivel european şi mondial, este de la sine înţeles că pregătirea pentru sportul de performanţă trebuie să înceapă odată cu primii paşi în şcoală. Putem să ne aducem contribuţia la acest important demers, luând deciziile cu responsabilitate. Vă mulţumesc.
	Domnul Alexandru Pereş: Vă mulţumesc, doamna senator.
	Are cuvântul ultimul vorbitor, domnul senator Dumitru Oprea. Poftiţi, domnule senator, aveţi cuvântul.
	Domnul Dumitru Oprea: Mă simt bine ca ultim vorbitor. Declaraţia are titlul "Combaterea violenţei în sport, posibilă prin aplicarea extinsă a prevederilor Legii nr. 4/2008". Violenţa din sportul românesc este din nou pe prima pagină a ziarelor. De fapt, acest flagel nu a dispărut niciodată. El a fost pus în lumină de presă doar în formele sale acute, spectaculoase. Problema este însă una gravă, profundă şi cronică. Ultimele episoade s-au consumat săptămâna trecută, unul a fost atacarea autocarului unei echipe de fotbal, act soldat cu rănirea unui sportiv şi a unui oficial al clubului, al doilea, fanii unui club au aruncat torţe aprinse în teren la unul dintre meciurile derby ale Ligii I. Cu câteva săptămâni în urmă, au existat violenţe extreme pe terenurile de rugby şi încăierări în competiţiile de handbal. Unele dintre aceste episoade s-au soldat cu răniri grave şi internări de urgenţă la spital. Au urmat câteva anchete ale Poliţiei şi sancţiuni sportive pentru atleţii implicaţi. Problema de fond a rămas mereu neatinsă. Brutalităţile din arenele sportive nu apar din neant. Există o stare permanentă de agresivitate verbală şi fizică, exprimată în comportamente care au scăpat de prea multe ori nesancţionate. Injuriile scandate de galerii, bătăile între grupările adverse de suporteri, ori provocările unor oficiali de cluburi au fost tratate de autorităţi cu relaxare şi bunăvoinţă. Astfel, cu siguranţa impunităţii, huliganii şi-au luat libertatea de a ameninţa şi agresa jucătorii propriilor echipe. Nici aceste cazuri nu au fost tratate cu seriozitate, Poliţia şi Jandarmeria considerându-le ca pe un fel de normalitate a fenomenului sportiv. Aşa cum spuneam, în ciuda episoadelor sale acute, această maladie s-a cronicizat de-a lungul anilor. Gravitatea a fost înţeleasă de Parlamentul României, care a adoptat faimoasa Lege nr. 4/2008, votată în legislatura trecută cu o mare majoritate. Legea are prevederi care, prin severitatea lor, ar trebui să combată extrem de eficient violenţa din sport. Textul său face referire la accesul şi comportamentul pe stadioane, impune respectul faţă de jucători, oficiali şi suporteri ai cluburilor partenere de întrecere, abaterile cele mai mici de la normele de bună conduită sunt pasibile de sancţiuni penale, de amenzi sau muncă în folosul comunităţii. Aşadar, autorităţile nu mai pot da vina, ca în trecut, pe lipsa unui suport legislativ în combaterea violenţei pe stadioane. Ele au la dispoziţie toate mijloacele pentru a-şi face datoria, iar lipsa lor de acţiune nu mai are nicio scuză. Doamnelor şi domnilor senatori, Agresivitatea în sport poate fi trecută şi acum cu vederea. Se pot lua câteva măsuri atunci când ajung oameni la spital, pentru ca, mai apoi, să se ignore fenomenul. Dacă se va întâmpla şi acum aşa, violenţa va reveni cu siguranţă. Tocmai de aceea, este datoria noastră să facem presiuni pentru ca Poliţia şi Jandarmeria să aplice imediat, corect şi deplin prevederile legii. Este soluţia obligatorie pentru ca sportul să rămână o bucurie a marelui public, şi nu arenă de răfuieli pentru o mână de huligani.
	Domnul Alexandru Pereş: Vă mulţumesc, domnule senator, pentru operativitate.
	Stimaţi colegi, Au mai depus, la secretariatul şedinţei, declaraţii politice domnul senator Şerban Rădulescu, doamna senator Sorina Luminiţa Plăcintă, domnul senator Iulian Urban, domnul senator Necula Marius Gerard şi domnul senator Gheorghe Bîrlea. Astăzi au susţinut declaraţii politice un număr de 17 colegi senatori din toate cele patru grupuri parlamentare.
	Următoarele declaraţii politice au fost consemnate conform materialelor depuse de senatori la secretariatul de şedinţă:
	Domnul Şerban Rădulescu: Declaraţia mea politică este intitulată "150 de ani de activitate umanitară a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii". Săptămâna trecută a fost Ziua Internaţională a Crucii Roşii. Sărbătorită în fiecare an la 8 mai, ziua marchează naşterea, în 1828, a filantropului Henri Dunant, fondatorul Mişcării Internaţionale a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii. Mişcarea Internaţională a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii, cu sediul la Geneva, a luat fiinţă în anul 1863 şi este cea mai mare reţea umanitară din lume, cu activităţi în aproape toate ţările de pe glob. Mişcarea cuprinde Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, precum şi Societăţi naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie din 178 de ţări. Crucea Roşie motivează şi pregăteşte oamenii să desfăşoare acţiuni de voluntariat în cadrul comunităţilor în care trăiesc, dar şi la nivel naţional şi internaţional. Cele aproximativ 100 de milioane de membri care activează sub simbolul Mişcarea Internaţională a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii trebuie să fie gata să ajute persoanele vulnerabile aflate în dificultate, indiferent de rasă sau de convingeri. Organizaţia se implică în orice regiune a lumii unde este nevoie de ajutor: ţările subdezvoltate, statele care se confruntă cu anumite crize umanitare cauzate de calamităţi, epidemii sau război. De asemenea, Crucea Roşie acordă o importanţă deosebită apărării drepturilor omului, în special în ceea ce priveşte statutul prizonierilor. Cea mai grea misiune a organizaţiei, pe lângă cele din Asia şi Kosovo, este în Africa. În unele zone ale acestui continent se înregistrează adevărate crize umanitare din cauza foametei şi a numărului mare de persoane bolnave de malarie ori infectate cu virusul HIV sau care suferă de boli incurabile. Societatea Naţională de Cruce Roşie din România este o organizaţie umanitară membră a Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, auxiliară a autorităţii publice şi abilitată prin lege să asigure asistenţa umanitară în caz de dezastre şi să vină în sprijinul persoanelor vulnerabile. Prin activităţile şi proiectele sale, Crucea Roşie Română protejează viaţa şi sănătatea semenilor noştri şi promovează respectul faţă de om fără discriminare. Societatea Crucea Roşie din România a luat fiinţă la 4 iulie 1876, având sediul în actualul Spital Colţea din Bucureşti, primul preşedinte fiind prinţul Dimitrie Ghica. Activitatea umanitară a voluntarilor Crucii Roşii s-a desfăşurat de-a lungul timpului cu efecte evidente şi imediate în timpul Războiului de Independenţă, al războaielor mondiale, dar şi pe timp de pace în momentele dezastrelor naturale (cutremure, inundaţii). Societatea Crucea Roşie din România derulează, de asemenea, programe de educaţie sanitară pentru populaţie, cum ar fi promovarea normelor de igienă, promovarea şi combaterea unor boli transmisibile, a consumului de alcool, tutun sau droguri. Activiştii Crucii Roşii sunt voluntari, tineri în număr de aproximativ 10 mii, iar munca lor este deosebit de importantă în sprijinul acţiunilor pe care Ministerul Sănătăţii le desfăşoară prin programele de sănătate. Această pledoarie se vrea un omagiu adus activităţii tuturor celor care activează în cadrul Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie din întreaga lume şi demonstrează susţinerea, prin toate mijloacele, de către fiecare demnitar a Societăţii Române de Cruce Roşie. Să le dorim celor care activează în Societatea Română de Cruce Roşie "La mulţi ani!" şi noi succese!
	Doamna Sorina Luminiţa Plăcintă: Domnule preşedinte al Senatului, Stimaţi colegi, Declaraţia politică de astăzi se intitulează "Descentralizarea administrativă devine realitate după 20 de ani". Structura administrativă a României, pe plan naţional, regional şi local, trece, din 1990 încoace, printr-un proces de reformă care pare că nu se mai finalizează. Procesul de tranziţie de la centralismul excesiv din perioada comunistă spre descentralizare este în plină desfăşurare. Este clar pentru toată lumea că oraşele trebuie să fie elementele esenţiale ale dezvoltării economico-sociale atât la nivel regional şi local, cât şi la nivel naţional, dar fără o descentralizare corectă nu putem vorbi de o dezvoltare reală a comunităţilor locale. Fiecare comunitate trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru propria bunăstare economică şi socială. Pentru probleme specifice, fiecare comunitate are nevoie de propriile soluţii. Nu există reţete care să se poată aplica în mod universal. În acest context, promovarea economică a localităţii trebuie să constituie preocuparea prioritară a administraţiei publice locale. Pentru ca o comunitate să îşi dezvolte cu succes economia, utilizând totodată eficient resursele financiare disponibile, şi care de multe ori sunt limitate, aceasta trebuie să aibă propria viziune, propria sa strategie de dezvoltare care să ducă la îndeplinirea acestei viziuni. Dar care este situaţia actuală în România? În primul rând, instabilitatea legislativă, prea multe şi prea dese modificări şi completări ale aceloraşi acte normative. Şi, de parcă acest lucru nu ar fi suficient, ne mai lovim şi de faptul că această legislaţie nu este suficient de clară. Şi aş menţiona aici faptul că pentru punerea în aplicare a unor prevederi se emit norme care de cele mai multe ori apar cu întârziere, creează confuzie, ori chiar modifică sensul actului normativ respectiv. Nerespectarea sau nepunerea în aplicare a unor prevederi legale de multe ori chiar de către organele emitente, şi mă refer la transferarea unor obligaţii care ţin de politica guvernamentală în sarcina autorităţilor locale fără asigurarea resurselor financiare necesare îndeplinirii în bune condiţii a acestora. Cred că este de prisos să mai menţionez neconcordanţele şi necorelările dintre prevederile diferitelor acte normative. De-a lungul timpului, în România postdecembristă descentralizarea a fost subiectul favorit al politicienilor aflaţi în opoziţie. Era cea mai bună armă de atac la adresa puterii. În mod ciudat însă, atunci când aceşti politicieni de opoziţie ajungeau la putere, uitau, ca prin minune, de tema descentralizării. Se trezeau cu butoanele în faţă şi începeau să se simtă puternici. Cum să lase din mână atâta putere şi atâta influenţă? Brusc, descentralizarea era aruncată în cutia cu amintiri. Decizia era păstrată în capitală. Ministrul se simte mai ministru dacă semnează tone de hârtii adunate din toată ţara. Simte puterea din vârful pixului. Nu mişcă niciun leu în ţară fără să ştie Guvernul. Asta înseamnă putere în gândirea politicianului român bolnav de centralism. Numai că aşa nu se mai poate, şi se pare că actualul Guvern este primul care a înţeles asta. Pentru prima dată în România, puterea vorbeşte în termeni reali despre descentralizare. Mai mult decât atât, Cabinetul Emil Boc a aprobat strategiile de descentralizare în sănătate, administraţie şi tineret, urmând ca în perioada următoare să fie finalizate şi legile din educaţie, cultură, agricultură şi transporturi. Stimaţi colegi, Este evident că lucrurile au început să se mişte în direcţia corectă, însă noi, senatorii, avem datoria să ne canalizăm eforturile şi resursele pentru a susţine Guvernul în realizarea unei descentralizări complete, corecte şi cât mai rapide. Vă mulţumesc.
	Domnul Iulian Urban: Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor senatori, Declaraţia mea politică se intitulează "Pe cine mai reprezintă presa?". Libertatea presei este dreptul fundamental care garantează libertatea şi drepturile societăţii civile. Am susţinut acest lucru în Parlament, am contribuit la îmbunătăţirea proiectului de Cod civil şi, la întâlnirea cu ONG-urile din Coaliţia "Opriţi Codurile!", am fost de acord ca, dat fiind interesul celor 21 de milioane de români de a fi informaţi corect de către jurnalişti, să aşteptăm până miercurea viitoare amendamentele şi modificările pe care le doresc a fi făcute la textele de lege care vizează libertatea de exprimare din cadrul proiectului Codului civil. Două ore mai târziu, am ajuns să mă întreb ce anume protejăm când vorbim de libertatea presei. Ferim jurnalistul de presiunile celui împotriva căruia se derulează o anchetă, însă nu facem nimic să-l ferim de cea mai dură formă de dependenţă, şi anume cea financiară faţă de un patron care, prin intermediul vehiculului financiar, îl îndeamnă să abdice de la conştiinţa lui profesională. Pe cine mai reprezintă aceşti jurnalişti? În niciun caz interesele celor mulţi. Mi-a fost dat să văd miercuri, 6 mai 2009, de la ora 14.30, un spectacol jenant şi grotesc la Realitatea TV, acolo unde mai mulţi invitaţi, jurnalişti, aşteptau să vadă cum se finalizează negocierile dintre liderii de sindicat din învăţământ şi Guvern. Când liderii au ieşit şi au anunţat că au semnat înţelegerea cu Guvernul, invitaţii din studioul Realitatea TV au rămas interzişi. Apoi, s-au lansat în atacuri la adresa liderilor de sindicat, care au devenit din eroi, din luptători pentru dreptate contra balaurului care se numeşte Guvernul, incompetenţi şi chiar trădători ai interesului naţional. Pur şi simplu, în opinia invitaţilor, normalitatea însemna ca examenele să nu se ţină, ca grevele să continue, să se blocheze anul şcolar, manifestaţii de stradă. Nu poţi, din poziţia de consumator de presă şi cetăţean, să nu te întrebi ce fel de act jurnalistic mai este acesta şi cum este posibil ca anumiţi jurnalişti să se manifeste vădit şi făţiş pentru destabilizare socială doar pentru că fie aşa se face rating, fie pentru că trustul lor de presă este într-o barcă politică. Jurnaliştii au acuzat liderii de sindicat de cârdăşie politică cu Guvernul, că s-au lăsat mituiţi, că sunt incompetenţi, sfera fiind extinsă la nivelul tuturor profesorilor, care s-ar fi vândut diavolului, adică Guvernului. Dintr-odată, pentru că nu se mai încadrau pe linia acestui post TV, au devenit nişte paria. Zău, dacă anumiţi jurnalişti nu au ajuns să fie mai răi, mai veroşi şi mai lipsiţi de conştiinţă decât majoritatea politicienilor pe care îi toacă de dimineaţa până seara la TV! Nu aceasta este libertatea presei şi de exprimare pe care parlamentarii trebuie să le apere. Nu vrem să perpetuăm minciuna şi necinstea, ci să încurajăm ca adevăraţii jurnalişti de investigaţie să scoată la iveală cazurile de corupţie, de mită, de necinste. Să nu ucidem un monstru ca să creăm premisele de naştere a unuia ce poate deveni invincibil.
	Domnul Marius Gerard Necula: Domnule preşedinte, Stimaţi colegi, Declaraţia mea politică se intitulează "Descentralizarea - un pericol mortal". Descentralizarea este un termen folosit la comun de toate forţele politice, guvernanţi, sindicate, patronate şi analişti politici, asumat la unison, dar înţeles altfel de fiecare. În timp ce, în principiu, descentralizarea este dorită de reprezentanţii administraţiei locale, preşedinţii consiliilor judeţene ar dori ca descentralizarea să se oprească la nivelul lor, să nu coboare până la nivelul comunităţilor locale. La fel cum primarii vorbesc în numele unei majorităţi a cetăţenilor de cele mai multe ori iluzorii, cel mai vajnic primar fiind votat de maximum 30% din totalul populaţiei cu drept de vot, aceşti reprezentanţi doresc descentralizarea ca un surplus de putere şi gestionare discreţionară de resurse, fără niciun control din partea societăţii civile. Somnul descentralizării naşte monştri, fiind nenumărate cazuri în care autoritatea locală ia decizii iresponsabile, cu singura acoperire morală a sancţiunii ulterioare, prin vot, a cetăţenilor. Legalitatea poate fi controlată de Instituţia Prefectului şi corectată prin acţiuni în contenciosul administrativ, dar oportunitatea este de competenţa strictă a factorului politic-administrativ local. O decizie poate fi proastă pentru comunitate, dar bună pentru membrii de partid angajaţi pe funcţii de care nu are nimeni nevoie, decât bugetul de partid, care preia 20% din salariu drept "recunoştinţă". Astfel, apar anomalii prin care servicii precum Direcţia pentru Protecţia Copilului, aflată în subordinea Consiliului Judeţean Galaţi, de la un număr suficient de 120 de angajaţi, sub directiva de partid ajunge, în numai un an, la 500 de salariaţi în 2008, forţând inutil, din punct de vedere al utilităţii sociale, bugetul local. Similar, o decizie administrativă stupidă face ca în perioadă de criză Primăria Galaţi să ia decizia de a susţine financiar un program de "împădurire" cu palmieri, în timp ce anunţă cu seninătate că nu are suficienţi bani pentru a introduce în programul de reabilitare termică măcar un tronson de bloc în anul 2009. Descentralizarea, în asemenea situaţii, reprezintă un balast şi în niciun caz un factor dezvoltator social, cu atât mai mult în situaţii de criză cum este cea prin care trecem acum. În astfel de situaţii este greu de crezut că descentralizarea poate fi un factor benefic pentru cetăţenii care privesc această decizie cu speranţa unui nou început în care administraţia promite să fie alături de populaţie, de parcă ar fi împiedicat-o cineva până acum să facă acest lucru. Un alt factor îngrijorător îl reprezintă lipsa de resurse morale şi materiale de la nivelul comunităţilor locale. Fără o strategie construită anterior şi o mentalitate aplicată către cetăţean, descentralizarea riscă să devină o altă acţiune dezamăgitoare care riscă să compromită definitiv orice tentativă reală de reformă în aceste sectoare vitale pentru o funcţionare normală şi corectă a societăţii moderne. Lipsa de criterii, de obligaţii şi de asumare a implicaţiilor nu va conduce decât la anularea unei noi şanse de reformă, multiplicând doar tentaţiile şi actele de corupţie de la nivel local. Actualul "Parteneriat pentru România", format din PD-L şi PSD+PC, are obligaţia de a face descentralizare, în conformitate cu promisiunile electorale, dar şi cu angajamentele de reformă faţă de Uniunea Europeană, dar trebuie să existe o maturitate politică decizională care să etapizeze acest proces, astfel încât să poată fi asimilat de autorităţile locale. Descentralizarea, ca formă fără fond, este pericolul mortal pentru reforma în administraţie, pentru anularea credibilizării unui sistem modern de administraţie, o ultimă minciună servită ca panaceu pentru binele general. Vă mulţumesc.
	Domnul Gheorghe Bîrlea: Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor senatori, Stimaţi colegi, Declaraţia mea politică este intitulată "În opoziţie cu adevărul". Orice societatea democratică funcţionează cu standarde de moralitate unanim acceptate, care nu permit membrilor societăţilor respective să manipuleze realitatea în aşa măsură încât să ajungă să condamne, cu o vocaţie demnă de o cauză mai bună, exact rezultatul propriei acţiuni. În pofida speculaţiilor răuvoitoare, România este un stat democratic în evoluţie încă. Românii au dobândit capacitatea de a identifica paşii corecţi pentru asigurarea bunăstării proprii. După decenii de frustrări şi oprimare ideologică, şi-au recăpătat gândirea de buni gospodari, evaluează posibilităţile şi realităţile, proiectează priorităţi şi le raportează la bugetele proprii. Ştiu că autorii moţiunii de cenzură, introdusă azi, sunt gata să-mi replice după un tipar retoric bine-cunoscut: un buget de stat nu funcţionează ca un buget de gospodar care ştie că venitul său este fix şi anul trecut, şi anul acesta, şi peste doi ani, şi peste cinci ani - asta dacă nu se întâmplă o "nefăcută", cum spunem noi, şi rămâne fără loc de muncă sau se îmbolnăveşte prea grav ca să mai poată munci. Vă asigur că actualul Guvern ştie, la rându-i, foarte bine că bugetul de stat are menirea să se centreze pe generarea de plusvaloare, iar aceasta din urmă este cu atât mai mare cu cât investiţia în dezvoltarea economică şi a serviciilor este mai consistentă şi, mai ales, cu cât este mai bine orientată şi planificată. Din plusvaloare se satisfac domeniile-cheie ale societăţii: sănătate, educaţie, cercetare, cultură. Mai ştim că bugetul de stat nu este chiar un business, adică nu putem spune că, dacă nu avem profit suficient, nu putem să ne permitem investiţii în sănătate, educaţie, cercetare, cultură sau în securitate naţională. Toate statele din lume funcţionează pe deficit bugetar, adică pe cheltuirea în avans a unei părţi a veniturilor viitoare pentru asigurarea traiului decent, dar cu prudenţă şi măsură, în spiritul unor logici şi politici economice corecte. Guvernele înţelepte se inspiră din practica oamenilor de afaceri: doar proiectele de dezvoltare sunt finanţate din credite, nu consumul, cum a făcut guvernarea Tăriceanu între 2006 şi 2008. Când te pretinzi un campion al economiei de piaţă, nu arunci toţi banii pe consum, nu amanetezi viitorul ţării ca să ai un scor mai bun la alegeri, inventând o realitatea economică pe care o prezinţi într-un proiect fictiv de buget de stat, şi pe urmă arăţi cu degetul în curtea celorlalţi, că nu mai au din ce să achite contractele încheiate, când tu însuţi ai devalizat bugetul. Şi atunci, domnilor, cine a tras "marea păcăleală" românilor? Nu dumneavoastră, cu prognoza economică cu care ne-aţi ameţit toată toamna, cu cifrele care nu s-au mai regăsit în buget nici măcar din întâmplare? Iar acum sunteţi ca Pinocchio în faţa zânei, când îi tot arată nasul ce creşte, creşte de pe urma repetatelor minciuni: "- Pinocchio, îţi creşte nasul! Nu cumva minţi? Nu. Jur, am spus tot adevărul!", afirmă Pinocchio, în timp ce nasul capătă o structură de copac, cu ramuri şi frunze. Uite, uite în vârf şi-un cuib de păsărele! Pinocchio, spune odată adevărul!" Stimaţi colegi din opoziţie, spuneţi odată adevărul, înainte să se umple aula Parlamentului României de cuiburi de păsărele! Şi faceţi singurul lucru de bun-simţ posibil, drept măsură a raţionalităţii, retrageţi acest text fără substanţă cu pretenţii de moţiune de cenzură, ca să uite electoratul dumneavoastră, în plină campanie electorală pentru europarlamentare, propriile nerealizări la guvernare. Şi orb, şi surd să fii, şi tot nu ai vreo scuză să îndrugi într-un document oficial că actualul Guvern nu îşi îndeplineşte promisiunile electorale şi nu aplică programul de guvernare. Descoperim, cu fiecare act normativ emis de Guvern, seriozitatea cu care Cabinetul Boc înţelege să gestioneze eficient guvernarea în momente de criză economică. Ce este descentralizarea pe care Cabinetul Boc este hotărât să o realizeze? Nu o promisiune electorală onorată? De la 1 aprilie a intrat în vigoare pensia socială minimă despre care a vorbit fiecare dintre candidaţii democrat-liberali în timpul campaniei. Niciun pensionar din România nu mai are o pensie sub 300 de lei, iar de la 1 octombrie pensia minimă se va ridica la 350 de lei. Un milion de oameni, mulţi pensionari ai fostelor CAP-uri, după 20 de ani de trai sub pragul de sărăcie, au şansa la un venit care să le permită, în sfârşit, o supravieţuire decentă. Guvernul Boc a majorat pensiile cu 3 procente. Această majorare duce punctul de pensie la 42,2%, iar din octombrie, dacă economia va merge bine, pensiile vor fi majorate cu încă două procente. Cabinetul Emil Boc restructurează întreaga administraţie publică pentru micşorarea birocraţiei. Este o promisiune electorală şi aceasta. De restrângerea birocraţiei şi eficientizarea administraţiei ţin şi ordonanţa privind deconcentratele, şi legea salarizării unice a bugetarilor. Stimaţi colegi, Este greu de găsit ceva mai eronat decât afirmaţia că impozitul forfetar, care, în fapt, este impozit minim, "loveşte mai ales în micii întreprinzători şi anihilează toate teoriile Guvernului Boc privind grija faţă de cei săraci" şi "va pune în pericol jumătate din veniturile bugetului general consolidat al statului, pentru că îi va afecta, în principal, pe contribuabilii de bună-credinţă, care reprezintă peste 90% din cei 600.000 de contribuabili mici", aşa cum se menţionează în textul moţiunii de cenzură. Este important să punem adevărul pe făgaşul lui firesc şi să spunem că aceste idei sunt complet false. Problema e cu atât mai gravă cu cât o mare parte a oamenilor care lucrează în sectorul privat a fost îndemnată să creadă că Guvernul PD-L-PSD a introdus biruri noi care fac rău micilor întreprinderi. De aceea, trebuie precizate următoarele lucruri: În primul rând, aşa-numitul impozit forfetar nu este un impozit nou. Impozitul forfetar este, de fapt, doar un prag minim de plată a impozitului. Asta înseamnă că firmele vor plăti, ca şi până acum, impozitul de 3% din venituri (microîntreprinderile) sau de 16% din profit (celelalte firme). Impozitul forfetar stabileşte însă că nimeni nu va plăti mai puţin de 500 de euro (plafonul minim). În al doilea rând, dacă o firmă are de plătit un impozit anual de 1.000 de euro, ea va plăti mai întâi plafonul minim de 500 de euro şi apoi diferenţa până la 1.000 de euro. Prin urmare, plafonul de 500 de euro stabilit de impozitul minim nu este ceva în plus şi nu se adaugă la plata impozitului. La fel de important este să răspundem la întrebarea de ce a fost introdus mecanismul pe care autorii moţiunii de cenzură îl numesc impozit forfetar. O dată, pentru că este echitabil faţă de plătitorii de impozite. Există patroni care nu plătesc nimic pentru că au firme pe care le declară fără profit şi în care transferă diferite cheltuieli personale (casă, întreţinere, maşină, telefon). Apoi, introducerea impozitului minim va face ca orice firmă să plătească un minimum de 180 de lei pe lună. Această sumă este egală cu suma pe care o plăteşte un angajat cu salariu minim pe economie la contribuţii sociale. Statul nu ia bani în plus firmelor, ci se asigură de plata unei părţi din impozitele pe care firma trebuie să le plătească oricum. Distinşi colegi, Am enumerat doar câteva aspecte vizate de moţiunea de cenzură, care sunt vădit şi indiscutabil în opoziţie cu adevărul. A sfida adevărul este o practică profund imorală. Pentru recuperarea onorabilităţii pierdute ar fi, deci, recomandabil pentru autorii moţiunii de cenzură să analizeze cu mai mult spirit critic propriile erori şi contribuţii nefericite, care au cauzat acutizarea crizei financiare ce îi afectează pe toţi cetăţenii. Altfel, moţiuni de genul celei înaintate azi rămân simple exerciţii politicianiste.
	Domnul Adrian Ţuţuianu: Declaraţia mea politică se intitulează "9 mai - zi cu triplă semnificaţie istorică". Istoria a făcut ca ziua de 9 mai să aibă triplă semnificaţie pentru poporul român, fiecare dintre acestea constituindu-se într-o treaptă a dezvoltării sale în cadrul marii familii europene. Unul dintre cei mai importanţi paşi realizaţi în epoca modernă a fost consemnat în ziua de 9 mai 1877, care a rămas în memorie ca fiind Ziua proclamării independenţei de stat a României faţă de Imperiul Otoman. În acea zi, Mihail Kogălniceanu avea să declare răspicat: "Suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare! Suntem o naţiune liberă şi independentă!" Aceste cuvinte aveau să străbată timpurile, să reverbereze în conştiinţa poporului român şi să deschidă calea României spre progres, marcând constituirea structurilor şi instituţiilor capitalismului autohton. Nu mai puţin importantă şi plină de semnificaţii este, atât pentru România, cât şi pentru spaţiul european şi mondial, data de 9 mai 1945 - altă perioadă zbuciumată, un alt reper important al istoriei -, este ziua în care regimul totalitar al lui Adolf Hitler, cel care cufundase Germania în tenebrele sângeroase ale celui de-Al Doilea Război Mondial, îşi recunoştea înfrângerea în faţa puterilor antifasciste. Se cuvine ca, o dată în plus, gândurile noastre de recunoştinţă să fie închinate memoriei eroilor cunoscuţi şi necunoscuţi care şi-au dat viaţa pe câmpurile de luptă ale celei de-a doua conflagraţii mondiale. Niciodată eroismul şi jertfa ostaşilor români nu au atins dimensiunile date de înfruntarea armatei române în anii sângeroşi ai celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, România nu a fost considerată parte cobeligerantă, fiind condamnată să stea aproape o jumătate de secol în sfera de interese a Uniunii Sovietice. Aşadar, făcând un recurs la memoria istoriei, marcăm o altă semnificaţie importantă a datei de 9 mai, aceea de zi a victoriei împotriva fascismului. Dar 9 mai este şi Ziua Europei, zi pe care o sărbătorim şi noi, ca naţiune care face parte, cu demnitate, din marea familie europeană. Consemnându-şi faptele, istoria ne arată că pe 9 mai 1950, într-o perioadă complicată care avea să marcheze începerea Războiului Rece, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, făcea publică declaraţia care deschidea calea spre înfăptuirea actului de constituire a Uniunii Europene. Data de 9 mai a fost aleasă ca Zi a Europei de către Consiliul de la Milano din 1985, considerându-se că declaraţia lui Robert Schuman, prin care a propus Germaniei să contribuie la aşezarea "bazelor concrete ale unei federaţii europene", a fost actul de naştere a Comunităţii Europene de acum. Numai prin unirea popoarelor sale Europa îşi va putea controla destinul şi dezvolta un rol pozitiv în lume. Uniunea Europeană se află în slujba cetăţenilor săi, care, odată ce-şi păstrează propriile valori şi tradiţii, ar trebui să se simtă ca într-o adevărată casă europeană. Revenind la însemnătatea datelor despre care ne amintim astăzi, putem spune că pe 9 mai, de-a lungul timpului, s-au făcut paşi importanţi şi hotărâţi pe drumul devenirii noastre ca naţiune liberă şi independentă, naţiune ce serbează, totodată, printr-o frumoasă coincidenţă, la aceeaşi dată Ziua Europei, unindu-şi vocea şi forţele împreună cu celelalte state membre ale Uniunii pentru dobândirea şi păstrarea valorilor democraţiei într-unul dintre cele mai importante spaţii de dezvoltare ale lumii contemporane.